În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Şi iarăşi ai simţit foarte aproape prezenţa prietenei tale şi i-ai simţit şi căldura, având puterea să-ţi spui cuvintele lui Poolo după care doar murind am putut fi oameni. Apoi ai lăsat pleoapele să-ţi cadă şi mai mult şi te-ai adâncit în contemplarea amintirilor care ţi se derulau în faţă. Şi cu cât avansai mai adânc în trecut, cu atât toate obsesiile tale cele mai tainice îţi năpădeau tot mai cumplit fiinţa, tot ceea ce n-ai îndrăznit să mărturiseşti vreodată cu voce tare se manifesta prezent, impulsiv şi fără oprelişti.
(Iar printre gene ai avut impresia că vezi pe jos un şurub, un obiect neînsemnat şi totodată indispensabil din debaraua visată.)
Ţi-ai amintit de lacul din copilărie şi de salcia aplecată peste apă: nu ştiai încă să înoţi, dar intrai împreună cu toţi copiii acolo unde erau gropile cele mai adânci şi, ţinându-te de ramurile sălciei, traversai hăul şi reveneai în locurile în care puteai atinge fundul lacului cu picioarele. Era supremă îndrăzneala şi toţi aţi absolvit-o întotdeauna cu bine, copacul nu v-a dezamăgit niciodată şi, deşi riscantă distracţia, în groapa aceea nu s-a înecat niciun copil. Dar clipele în care stăteaţi suspendaţi deasupra hăului de ape erau întotdeauna deosebite şi revedeai şi acum poziţia incomodă în care strângeai salcia, amintindu-ţi mereu de gândul acela parazit care te asalta pe furiş şi care te îmboldea să-i dai drumul ramurii de care te ţineai pentru a putea să vezi ce s-ar întâmpla dacă… Şi ţi-ai amintit de acelaşi gând la fel de ştrengar şi la fel de tânăr − dovadă că spiriduşii nu îmbătrânesc niciodată − gând care a revenit şi mult mai târziu, atunci când ai stat suspendat cu corpul întregii omeniri de manetele din sala tablourilor de comandă. Niciodată n-a fost prea imperativ acest gând, dar întotdeauna a fost prezent şi întotdeauna argumentul său cel mai puternic a fost „Să vezi ce se întâmpla dacă…”
Apoi a venit rândul unor scene pe care le-ai trăit fără a mai putea face legături cu trecutul mai apropiat, fără a le mai găsi semnificaţii deosebite, minute care prin cine ştie ce întâmplare au apărut la suprafaţă, în vreme ce toate suratele lor au murit pentru totdeuna. Unele amintiri erau complete, din altele mai reveneau doar câteva scurte imagini vizuale, din câteva doar gânduri, din celelalte mirosuri pe care nu mai ştiai să le asociezi, din restul fum.
Un vacarm de glasuri te înconjura tot mai mult, te străduiai din când în când să înţelegi câteva cuvinte şi în clipa când îţi reuşea acest lucru, renunţai de bunăvoie. „Muzica stelelor” le lua imediat locul. „Muzica galaxiilor”…
Erai conştient de faptul că experimentul a încetat şi că mai mulţi oameni se învârt acum în jurul tău pentru că îşi imaginează că te simţi foarte rău sau poate că ai şi murit deja. Îţi mişti un deget în pantof şi apoi întregul picior şi-ţi dovedeşti astfel că totul nu este decât o aiureală, dar nu puteai fi sigur, ţi-ai spus imediat, dacă ai mişcat într-adevăr piciorul sau dacă ai avut numai impresia că ai făcut-o.
Şi în clipa aceea ai revăzut un câmp şi undeva, foarte departe, un soare apunând. Ai privit doar spre soarele acela palid, la care te puteai uita cu ochii larg deschişi − în timp ce apunea, discul devenea tot mai mare şi cu prindea tot cerul. Un disc uriaş plana deasupra pământului şi ţi-ai amintit pentru câteva secunde de Max Ernst, apoi acest disc deveni tot mai mare şi, prin contrast, tu însuţi te simţeai tot mai neînsemnat alături de acest astru uriaş, discul devenea tot mai mare şi, deşi rămânea foarte departe, te strivea. Nu, asta nu mai era amintire, ţi-ai spus, deşi ştiai perfect că ai trăit cândva demult scena aceea în care ai privit de pe acelaşi câmp un apus de soare cu un astru palid şi îndepărtat. Discul a devenit şi mai mare şi atunci, brusc, ai simţit nevoia să vezi pe cineva, la început nici nu ţi-ai dat seama pe cine, apoi ţi-ai amintit la fel de brusc de doctoriţa care ţi-a luat până nu de mult pulsul, de bluză ei albă şi de gâtul de pe care lipsea lănţişorul acela pe care-l cunoşteai atât de bine. Ţi-a fost necesar un mic efort pentru a deschide ochii, dar ai observat că se poate şi altfel, ai simţit-o din nou lângă tine şi, pentru o fracţiune de secundă, căldura aceasta ţi-a dat o senzaţie de deplină siguranţă, apoi ai văzut-o, stătea de vorbă cu cineva, a, da, ăsta-i un fel de contabil, parcă, l-ai văzut şi pe directorul Institutului întreţinându-se cu doi bărbaţi care erau postaţi astfel încât nu le-ai putut distinge feţele, încă un grup discuta ceva mai încolo. Şi atunci… şi atunci te-ai văzut şi pe tine culcat într-un fotoliu de nuiele.
