În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Gough
“Fiecare îşi creează propria sa lume.” – Lubbock, Peace I.
Gough. Dumnezeu a făcut lumea. Nimeni nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, dar lumea este ştiută de noi toţi. Dumnezeu supravieţuieşte prin lume. Gough este o părticică a acestei lumi. Gough este o parte a dumnezeirii şi Dumnezeu însuşi. Dumnezeu este Gough şi Gough este Dumnezeu. Dar Dumnezeu sunt şi eu, aşa că eu sunt Gough, fratele meu şi nepoata mea şi bunica. Eu sunt întregul univers şi eternitate. Eu sunt Dumnezeu.
Când am creat globul pământesc şi soarele şi luna şi florile, animalele şi păsările, şi, pe urmă, şi pe mine, ca o chintesenţă a întregii lumi, mi-am dat seama că nu voi fi numai Homer şi Phidias, Galileu şi Giordano Bruno, Michelangelo şi Faust. Eu am fost şi Savonarola, şi Gingis Han, şi calul acestuia şi urina eliminată de acest cal. Sunt în aceeaşi măsură şi Shakespeare şi Kurtz Mahler, sunt cel mai mare masochist, în măsura în care sunt şi cel mai mare sadic, bestie, brută, pruncucigaş şi paricid.
Eu sunt Dumnezeu. Dumnezeu sunt eu. Dumnezeu sunt eu.
M-au dus la balamuc şi m-au închis într-o cameră cu gratii. Le-am repetat de atâtea ori: “Eu sânt Dumnezeu: Îngenuncheaţi, necredincioşilor, în faţa mea!” Ei dădeau din umeri şi mă legau. La început m-am mâniat şi i-am blestemat. Apoi mi-a fost milă de ei: mi-am adus minte că ei sunt şi eu, că eu sunt şi ei. Am fost fericit când mă băteau. Meritam.
Cu timpul, însă, n-am mai putut să rabd. Aerul a devenit înăbuşitor în cămara mea şi loviturile lor mă dureau tot mai tare. Iar printre gratii vedeam ramurile de măr în floare. Într-o zi m-am simţit obosit şi nu le-am mai spus că sunt Dumnezeu. Sunt doar un amărât bolnav şi istovit. Au zâmbit cu îngăduinţă şi mi-au dat drumul.
Astăzi sânt contabil la un mare trust, unde mă duc în fiecare dimineaţă şi mă întorc la ora trei după-amiază. Vara mi-e cald şi iarna mi-e frig.
Şi chiar de se va mai naşte cineva după mine – poate că o să se mai nască, totuşi, cineva, – niciodată nu se va mai putea crea o lume, pentru că lumea sunt eu, iar eu am murit.
Raportul Savelius
La cinzeci de ani de la elaborare, așa-numitul Raport Savelius a fost desecretizat. În argumentarea scoaterii la lumină a documentului succint prezentat în mass-media, cunoscut de foarte puțini oameni, se spune că „Raportul deschide o cale cu totul nouă de abordare a viitorului, cale pe care este de dorit s-o analizeze cât mai mulți specialiști”. Desecretizarea unui material de asemenea importanță, cu „potențiale provocări majore” reprezintă aproape o premieră, întrucât el, putând oferi și soluții strategice, nu este obișnuit să fie pus (și) la dispoziția unor posibili rivali ori chiar dușmani.
Inițial, marii decidenți n-au văzut oportunități deosebite în perspectivele semnalate de Savelius, socotind că acele oportunități se potrivesc mai degrabă literaturii științifico-fantastice. Însă, când au ajuns și oamenii de știință să ia cunoștință de acel material, au recunoscut că în viața actuală sunt implementate numeroase aplicații ale cunoașterii care numai cu puțină vreme în urmă n-ar fi fost socotite doar de domeniul S.F., ci ar fi fost declarate chiar imposibile.
Pe la sfârșitul anilor cinzeci ai veacului trecut, un cercetător cunoscut de la APOLEUM, dr. Olaf Ivan Savelius, a reluat în discuție problema simțurilor și a dezvoltat-o la Congresul de la Viena. Dar abia în 1963, Savelius a publicat un amplu studiu, în concluziile căruia a schițat posibilele aplicații concrete ale „acelei uși deschise spre viitor”. Lucru ce a atras atenția mai multor servicii ale marilor puteri. Drept urmare, savantul s-a pomenit ofertat din ambele părți ale cortinei de fier. Până la urmă, a ales o invitație care i-a asigurat un cadru optim de colaboratori și de dotare tehnică, undeva într-o locație secretă. Ziarele, preluând subiectul, au sugerat că Savelius ar fi optat pentru această soluție în primul rând de teama de a nu fi răpit pentru a fi folosit de una dintre marile puteri. Chiar s-a și scris că ar fi avut loc două tentative în acest sens, dar odată cu dispariția savantului, subiectul a intrat în uitare.
Doctorul Olaf Ivan Savelius a murit în mica localitate din Alpii Elvețieni, acolo unde s-a aflat abia recent să s-a retras împreună cu echipa și cu familia sa. Fără șeful ei, grupul de cercetători a mai bătut pasul pe loc „foarte aproape de rezultatele finale”, motiv pentru care, după mai multe ezitări, s-a decis transferarea întregului colectiv într-un alt loc secret, dar sub supraveghere internațională.
Savantul a fost încrezător că un demers atât de înaintat va fi dus la bun sfârșit și a dorit să lase o situație cât mai precisă continuatorilor. Documentul conține 203 pagini. Pe margini se află adăugate cu pixul câteva note.
Iată, pe scurt, conținutul Raportului Savelius, așa cum l-a conceput acesta cu puțin înainte de a se stinge din viață:
De unde s-a pornit:
Comportamentul ființelor vii este urmarea recepționării semnalelor din corpul lor și din afara corpului lor, precum și de modul cum gestionează acele semnale. Astfel, avem receptori activi, receptori pasivi (în situația când nu transformă senzațiile în percepții) și lipsă de receptori pentru unii stimuli care nu încetează să ne bombardeze. O vorbă încetățenită în numeroase graiuri face trimitere la „cele cinci simțuri” – gustul, pipăitul, drept receptori de apropiere și mirosul, auzul și văzul, drept teleceptori. Dar această formulă nu cuprinde semnalele venite din interior (foamea, setea, durerea, proprioceptorii etc.) și nici o mulțime de stimuli din exterior. Chiar și pe unii stimuli pentru care avem receptori, nu putem să-i accesăm. Să ne imaginăm un aparat de radio apt să difuzeze semnale pe o anumită scală, deși există și frecvențe mult mai largi active unde aparatul „este surd”. Creierul nostru se află tocmai în situația unui astfel de aparat. Este de demonstrat că el „este surd” nu numai pentru senzațiile cunoscute, că în eter există un tumult mult mai bogat de emițători pentru senzațiile care nu ne ating, noi neavând pentru aceia receptorii necesari. Dar dacă acei receptori există și ar putea fi activați? Neputând primi acei stimuli, nici nu ni-i putem imagina.
Când cineva este nevăzător din naștere, el nu va afla decât din vorbele celorlalți oameni amănunte despre cum ar fi culoarea ori perspectiva, dar imaginea acestora îi va rămâne foarte relativă, doar în funcție de ceea ce se pliază pe experiența directă. (Se știe că printre nevăzători sunt și indivizi deosebit de inteligenți, cu performanțe intelectuale remarcabile, dar având mari probleme la studiul geometriei în spațiu. De pildă, un astfel de copil va desena, după ce-l va pipăi cu atenție, un autobuz cu toate detaliile, doar că va pune în continuare una după alta cele patru laturi.) Oricum, revenind la exemplul cu inteligentul nevăzător din naștere, el se va descurca în universul vizual după ce va afla doar prin cuvânt amănuntele din lumea noastră. (Au fost și cazuri de surdocecitate – copii nevăzători și surzi – care au ajuns la mari performanțe: Helen Keller a devenit doctor de onoare la Universitatea Harvard; Olga Skorohodova a ajuns academician; în România, Vasile Adamescu profesor în învățământul special etc.)
Problema se pune pentru senzațiile pe care receptorii noștri sunt incapabili să le primească. Formula introdusă de Plaut „Nomen est omen” are conotații mult mai mari. Numele nu determină neapărat destinul, dar fără numele exprimat prin cuvânt, subiectul nu poate fi recepționat conștient. Și, atunci, cum să-ți explici și să explici ceva ce nu îți poți reprezenta?
