În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Ipoteza: Există și stimuli pentru care nu avem receptori, dar care există!
Cercetarea: fazele și ecoluția:
Echipa lui Savelius a lucrat pentru punerea în evidență a unor „stimuli X”. Pentru aceasta a avut nevoie de crearea de instrumente capabile să perceapă acei stimuli care doar bănuim că ar exista, dar pe care nici măcar nu îi putem imagina în vreun fel. Principala dificultate venea din faptul că nici senzațiile cunoscute nu pot fi nici palpate, nici fotografiate, ele, deși lasă urme concrete în cunoaștere fiind la originea experienței noastre, rămân doar la nivel de noțiuni.
Inițial, s-a mers pe creșterea eficacității instrumentelor folosite pentru recepționarea semnalelor din cosmos. Numai că nu captarea acestora reprezenta subiectul cercetării, semnalele nu trebuiau căutate atât de departe, ele venind singure din noi și spre noi.
Așa că, în faza a doua, s-a început căutarea posibilităților de „lărgire a scalei creierului”. Dar și acest demers nu prospecta ceea ce era căutat, el putea cel mult să adauge artificial aparate pentru creșterea eficienței văzului, a auzului etc., așa că rezultatele n-ar fi fost decât în privința recepționării mai multor semnale vizuale, auditive etc., fără a se ajunge la „stimulii X”, cei pentru receptorii care ne lipsesc pentru stimulii ce ne bombardează neîncetat fără ca noi să devenim conștienți de prezența lor.
„Fără ca noi să devenim conștienți de prezența lor?” Dar ajung acei stimuli deocamdată fără nume, acei „stimuli X”, măcar în subconștientul nostru?
În faza a treia, s-a căutat în creierul unor animale, însă și în creierul uman, urme ale unor sensibilități față de ceva ce nu știm ce este și de unde vine.
(Notă: Mai târziu, puțin după desecretizarea Raportului, omenirea a fost tocmai atunci lovită de pandemia Covid 19, unde printre primele simptome apar pierderea mirosului și a gustului. S-a trecut la scanarea centrilor respectivi din creierele unor îmbolnăviți. Rezultatele, câte au fost, nu s-au referit decât la simțurile pierdute, or echipa căuta stimuli din altă categorie.)
În faza a patra, s-a pornit chiar de la vechea zicere „Omen est nomen”, însă nu cu sensul dat încă de Plaut, cum că numele determină destinul, ci considerând că „Numele este un semn” și, deci, „fără a putea fi verbalizat, un obiect/ființă/fenomen nu poate fi cunoscut/relevat, lipsindu-i orice semn”. Așa că s-a trecut la căutarea unui nume care să circumscrie schimbările de comportament. Pentru că, dacă acceptăm punctul de plecare: „Comportamentul ființelor vii este urmarea recepționării semnalelor din corpul lor și din afara corpului lor, precum și de modul cum le gestionează”, înseamnă că orice schimbare de conduită pornește – conștient sau inconștient – ca urmare a recepționării unor semnale. Schimbarea fiind mai ușor de urmărit decât comportamentul liniar, aceasta a fost pista urmată. Practic, s-a scanat pe creier activitatea cu focus pe momentul unei schimbări în atitudine. „Care centri au fost implicați? Au fost implicați și alții decât cei cunoscuți? Orice are o cauză, nimeni nu face nimic fără un stimulent!” era deviza sub care s-a lucrat în ultimii ani de sub conducerea doctorului Savelius.
Stadiul la care s-a ajuns:
Acest punct a fost și cel ce a trezit interesul puternic al serviciilor. Dacă se vor descoperi acei „stimuli X”, se va putea modela după dorință comportamentul oamenilor? A unor anumiți oameni. Și totul fără ca ei să fie neapărat conștienți de ce vor face ceea ce vor face. Tot această ipoteză (socotită probabilă) a fost și ceea ce a determinat localizarea secretă a colectivului lui Savelius și, după desecretizarea Raportului, transferarea întregii echipe într-un alt loc necunoscut de cei ce nu trebuiau să-l știe, dar un loc aflat sub atentă supraveghere internațională. Din punct de vedere geopolitic, s-a găsit drept cea mai favorabilă această soluție, ea făcând posibil controlul rezultatelor, astfel încât niciuna dintre marile puteri să nu ajungă unic posesor al unei arme posibil extrem de eficiente. Și nici altcineva să nu ajungă la o posibilă oportunitate de a deține o astfel de armă.
*
* *
Chiar în perioada activității echipei lui Savelius în Elveția, au apărut în spațiul public discuțiile dintre Jean Piaget și Noam Chomsky cu o seamă de specialiști de prim rang în legătură cu teoriile limbajului și ale învățării. Unul dintre participanți, Massimo Piattelli-Palmarini, printre altele directorul „Centrului Royaumont pentru o știință a omului”, se întreabă: „Chiar dacă, însă, științele cunoașterii vor prospera, chiar dacă Royaumont a înaugurat o epocă înfloritoare în domeniul cunoașterii, în care cercetătorii din diferite sfere de activitate vor începe să colaboreze între ei și în cele din urmă se va naște o sinteză, o întrebare rămâne – una pe care nimeni dintre cei implicați în științele cunoașterii nu-și poate permite s-o ignore. Va rămâne, oare, acest domeniu un joc cu mărgelele de sticlă pentru intelectuali, un exercițiu interesant și captivant pentru cunoscători, dar prea îndepărtat de preocupările celor din afara mediului academic? Sau se va contopi, în cele din urmă, cu acele probleme ale spiritului și acele aspecte ale experienței umane care i-au angrenat în trecut și pe nespecialiști și care de mult au înscris psihanaliza și behaviorismul pe firmamentul intelectual al secolului XX?…”
Echipa lui Savelius nu s-a ocupat nici de psihanaliză și nici de behaviorism, însă a dovedit că a depășit „jocul cu mărgelele de sticlă” și că a prospectat un domeniu „mai mult decât interesant și captivant”, un domeniu extrem de important chiar și pentru cei din afara mediului academic, adică pentru politicieni, pentru industria militară, pentru creșterea productivității muncii și pentru strategiile viitorului. Noutatea prospectată nu a fost amintită de participanții la celebra discuție. Ea pare să fie singura tentativă de a identifica ceva înainte ca acel ceva să existe pentru noi, înainte de a purta un nume.
„Nomen est Omen” – doar prin cuvânt ajungem la conștiința obiectului?
Raportul Savelius se încheie cu o frază care a decis în mare măsură continuarea proiectului: „Mai mult chiar decât identificarea unor stimuli și, respectiv, a receptorilor apți de a-i sesiza și de a-i percepe, descoperirea „stimulilor X” ar putea deschide perspectiva pătrunderii într-un univers nici măcar bănuit de cunoașterea actuală; munca noastră se aseamănă cu accesarea în universul mare a unor corpuri cerești despre existența cărora aflăm pe Terra abia după ce li s-a stabilit locul pe boltă prin calcule, fiind pentru prima oară posibil să sesizăm obiectul înainte de a-l putea numi.” La moartea lui Olaf Ivan Savelius, aceasta n-a fost încă decât o ipoteză, „obiectul n-a putut fi încă sesizat în lipsa unui nume”. Abia doisprezece ani mai târziu a fost găsit în creierul uman un răspuns la un stimul necatalogabil printre senzațiile cunoscute, în urma modificării abia sesizabile a comportamentului unui subiect, modificare apărută fără a putea fi depistat un stimul cunoscut pe creierul subiectului. Un stimul declanșator nici prezent, nici venind dintr-o amintire. Nefiind cunoscută cauza, neputând fi extrasă și descrisă, situația n-a putut fi repetată după voință. Acestui stimul i s-a dat numele „Senzația Savelius”. Curând după aceea, a fost găsit o modificare similară și în creierul unui câine.
Întrebarea care se pune acum este dacă și conduita individului uman s-a modificat drept răspuns la „senzația Savelius” la fel ca ușoara modificare din conduita animalului sau dacă cele două schimbări vin ca răspuns de la doi stimuli diferiți.
Ca în orice domeniu al cercetării de astăzi, și cei implicați în căutarea „emițătorilor de senzații nepreluate” au ajuns să se supraspecializeze. Cei mai mulți caută pe harta creierului centri nervoși ai senzațiilor bănuite de a fi provocat o schimbare în comportament, centri asemenea celor ai văzului, ai mirosului ori a altor senzații cunoscute. Cum nici la toți aceștia nu se cunosc asemenea localizări, alți specialiști neurologi lucrează pentru descoperirea și fixarea lor, părând mai logic să obții un progres pornindu-se de la ceva cunoscut decât de la ceva necunoscut.
Între timp, ceea ce era de bănuit s-a întâmplat: descoperirea și pătrunderea într-un univers paralel n-a rămas obiectul cercetării doar al colectivului supravegheat de forul mondial: echipe independente au preluat ideea din Raportul Savelius în laboratoare tainice ale mai multor țări, chiar dacă metodele folosite nu mai sunt identice. Tentația de a depăși în mod concret imaginația, depistându-se noțiuni necunoscute și stabilindu-se cât sunt de importante fiecare dintre ele pentru activitățile curente sau chiar înlesnind activități nebănuite a determinat investiții considerabile pentru cercetări ținute în cel mai mare secret. Așa au apărut senzații numite după numele unor cercetători, doar că s-a renunțat repede la acele denumiri pentru că nu trebuia să se știe cine dintre savanți a colaborat la programele respective. De exemplu, ceea ce inițial s-a numit „senzația Beron” după numele celui care a realizat un aparat capabil să recepționeze un anumit stimul, a devenit „senzația de flandulare” din „senzația de beronială”. Dicționarele de neologisme s-au îmbogățit cu o mulțime de cuvinte noi, deși este foarte probabil ca multe alte nume ale unor stimuli nou depistați să fi rămas în spatele ușilor din laboratoarele ultrasecrete.
