TRĂIRILE MALEFICE (8)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Când s-a deschis cu adevărat uşa cabinei toaletei, celălalt n-a părut deloc surprins văzându-mi chircit în locul unde m-a lăsat. Rânjindu-mi, îmi arătă din nou pumnul strâns, la capătul căruia mă străduiam să văd marginea şişului.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Cuvintele acelea nu mai aveau nici măcar o conotaţie afectivă.

Restul s-a întâmplat repede, eu parcă nemaiparticipând la desfăşurarea acţiunii. Celălalt a deschis pumnul şi îmi arătă palma goală. Apoi l-a închis la loc şi eu încercam să surprind marginea şişului. Şi, într-adevăr, celălalt deschidea din nou pumnul şi şişul era acolo. Apoi, rânjind încântat, închidea pumnul şi la următoarea deschidere, cuţitul se făcea iarăşi dispărut. S-a jucat îndelung cu mine, iar eu nu mai ştiam decât că

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Când, în toiul distracţiei sale, celălalt a simţit şi el frigul venind de la uşa deschisă a vagonului şi s-a întors s-o închidă, ca scăpat dintr-un resort, am încercat să fug spre culoar, dar m-am întors brusc şi l-am împins spre hăul de afară. Celălalt , simţindu-mă, ca tot timpul, încă înainte de a apuca să prindă mânerul uşii, uşor aplecat spre ea, s-a întors spre mine, aşa că l-am nimerit din profil. I-am mai surprins reflexe de apărare – bărbiţa fremătându-i uşor, lamele ascuţite ieşindu-i din boturile metalice ale cizmelor, şişul din pumn îndreptându-se direct spre mine. N-a mai reuşit să-l arunce, recepţionând impactul loviturii mele, s-a dezechilibrat şi a căutat zadarnic să se mai prindă de bara uşii de urcare în vagon.

M-am întors la locul meu de lângă geam. După o nouă oprire a trenului, cred că la Sebeş Alba, urcă un individ foarte înalt, cu ochelari uşor fumurii, bine bărbierit şi emanând un afterspray puternic, ce nu s-a diminuat de atâta vreme; purta un sacou maro cu o cravată maro peste o cămaşă albastră şi nelipsiţii ginşi.

Ţin minte că, de data aceea, înainte de Simeria, cel azvârlit din tren am fost eu. Totuşi, amintirea este desigur falsă: dacă aş fi fost eu cel căzut în gol, n-aş mai putea rememora acele momente. Şi nu le-aş mai putea povesti. Drumul este foarte lung şi gândurile se întind obosite. Dacă un lucru nu se poate întâmpla doar fiindcă amintirea sa ar fi imposibilă, înseamnă că doar memoria este cea care hotărăşte destinul. Eram cumplit de istovit şi-mi era lene să mă ocup de validitatea ipotezei. Prin cap, asemenea unui disc stricat, auzeam doar „A fost, poate, ultima mea şansă”.

Acceleratul se deplasa în ritmul molcom al trenurilor româneşti. În compartimentul de clasa întâi se aflau doar două persoane: inginerul Ioan Negru, consilierul ministrului, adică eu, şi celălalt, de asemenea inginer, dar sătul de a fi slujbaş la stat, actualmente om de afaceri specializat în lucrări de hidroamelioraţii.

La Arad trebuia să cobor, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre uşa din spatele coridorului. Era capăt de linie. Pe peron mă vor aştepta, aferaţi, un şef local împreună cu şoferul său şmecher şi atotputernic. Toţi călătorii s-au îndreptat spre uşa din faţa vagonului. Doar celălalt s-a luat după mine.

O lună mai târziu, am fost la Baia Mare. Am călătorit noaptea. În cabina vagonului de dormit, tovarăşul meu de călătorie era înalt şi citea un volum de Bradbury.

Nu mai pot suferi să mă deplasez cu trenul.

Întoarcerea în Rai a venerabilului Julius Zimberlan

Julius (1498 – 1567?) a fost cel de al patrulea copil al croitorului Mauricius Zimberlan şi al soţiei acestuia Rozalia, născută Dun. Şi-a petrecut copilăria în comuna natală, un loc izolat în Munţii de Bazalt, unde de decenii nu s-a întâmplat nimic. Oamenii îi mulţumeau lui Dumnezeu că a uitat de satul lor, întrucât au putut, vreme de trei generaţii, să-şi ducă viaţa în linişte, fără a fi atacaţi de vreo hoardă războinică. Da, oamenii din Zampek, aşa se numea localitatea, fiind conştienţi de superbul miracol al păcii, erau profund credincioşi şi prăznuiau cu sfinţenie toate sărbătorile, ţineau toate posturile şi nu făceau nimic fără să ceară binecuvântarea divină.

Julius a fost recunoscut de mic drept cel mai isteţ copil din sat, de fapt cel mai înţelept la absolut, întrucât oamenii din Zampek n-au părăsit niciodată locurile natale şi, deci, n-aveau de unde să ştie dacă sunt ori dacă nu sunt şi alţi copii isteţi prin lumea cea mare. Doar preotul Anton, care a învăţat la seminarul din capitală, mai avea habar de ce se petrece dincolo de hotarele comunei, însă părintele Anton era bătrân şi nu mai era de mult la curent cu transformările atât de rapide ale peisajului uman. De două ori pe an, primăvara şi toamna, venea pe râul Zam barca lui Samuel Ben Yoshua, evreul care aducea lucrurile ce nu puteau fi făcute de meşteşugarii comunei, precum şi vagi informaţii despre ce se mai întâmpla în capitală şi în lume. (Înaintea lui Samuel, a fost tatăl său, care venea de două ori pe ani cu marfă şi cu veşti, iar înaintea aceluia a fost bunicul lui Samuel. Aşa şi în Zampek, viaţa netulburată de atacuri străine – Mulţumită Domnului în Marea Sa Milă! – se desfăşura lin şi îndeletnicirile se transmiteau de la tată la fiu. Rar se întâmpla ca această minunată regulă să fie călcată.)

În afară de preot, în Zampek nu trăia nici un om trecut prin şcolile înalte şi atât primarul era ales dintre băştinaşi, cât şi învăţătorul era de asemenea ales dintre băştinaşi. Primarul îşi numea trei ajutoare: un colector de taxe, un poliţai şi un dubaş care să ducă la cunoştinţa populaţiei ceea ce a hotărât edilul. Acesta făcea şi pe judecătorul, însă fiind ales doar pentru un an, se temea de abuzuri, fiindcă ştia că după ce i se va termina mandatul, ar fi la îndemâna succesorului său. În Zampek domnea pacea şi jandarmul nu prea avea treabă. De altfel, şi primarul, şi ajutoarele sale îşi exercitau demnitatea pe lângă meseria lor de bază, pe care n-o părăseau nici pentru acel an cât le ţinea mandatul.

Fiind socotit unanim drept cel mai isteţ copil, Julius, predestinat să continue munca tatălui său, nu se îndoia nimeni că o să ajungă şi primar. Mai mult ce? Mai mult nici nu exista în mintea zampekanilor. Dar părintele Anton a insistat ca băiatul să fie trimis la învăţătură cu scopul de a deveni preot, mai ales că „nu se ştie când îl va chema Dumnezeu pe umilul său slujitor la el”, iar atunci cine să-i ia locul în biserică? Oamenii i-au dat dreptate, mai ales că erau atât de credincioşi. Aşa că se rugau ca bătrânul preot să nu plece în ceruri înainte ca tânărul Zimberlan să fie hirotonisit pentru a putea să-i ia locul.

În capitala comitatului, un oraş mare de vreo 30.000 de locuitori, acolo unde a învăţat cu mulţi ani în urmă şi părintele Anton, Julius s-a integrat repede în noua sa viaţă. Profesorii erau încântaţi de el şi nu mică le-a fost mirarea când tânărul, după nici un an întreg de studiu, i-a anunţat că renunţă la cariera de preot: nu din lene, nici din lipsă de respect pentru calea aleasă – nici pomeneală! -, ci pentru că nu se crede suficient de pătruns de har şi fiindcă i-ar veni greu să dea sfaturi enoriaşilor, el, cel atât de neştiutor de cele sfinte, ca şi de cele lumeşti. Decizia sa nu era uşoară întrucât el primea de două ori pe ani bani de la obştea din Zampek pentru a se întreţine, pentru a-şi putea cumpăra cărţile cerute şi pentru a plăti toate taxele necesare. Banii îi veneau prin Samuel Ben Yoshua, care-i spunea că lumea îl aşteaptă cu nerăbdare să-şi termine studiile, mai ales că blândul părinte Anton era tot mai bătrân şi tot mai bolnav. Or dacă se va afla că Julius nu mai vrea să devină preot, oamenii nu numai că nu-i vor mai trimite bani, dar vor fi şi extrem de dezamăgiţi. Cum va mai apărea tatăl tânărului în faţa lor? În afară de asta, evreul a auzit că Julius s-ar fi îndrăgostit de o fată, de fiica farmacistului, fată cu zestre mare şi că hotărârea de aici ar porni de a nu mai urma calea preoţiei: cei doi urmând să se căsătorească, iar tânărul abandonând celibatul, e limpede că nu va mai putea îmbrăca haina preoţească. Zvonul acesta, chiar dacă nu s-a confirmat, n-a făcut decât să revolte şi mai mult comunitatea din Zampek. „Julius nu se va mai întoarce aici! Julius nu mai este fiul meu!” i-a asigurat cu capul în pământ Mauricius Zimberlan pe cei ce mai catadicseau să stea de vorbă cu el. (Şi comenzile la croitoria sa s-au rărit.)

Lui Julius nu i-a putut schimba decizia nici povaţa Însăşi a Episcopului, la curent şi Înalt prea Sfinţia Sa cu situaţia acestui june atât de promiţător. Episcopul i-a promis chiar că-l va lua pe lângă dânsul, când va termina studiile, mai ales că şi secretarul său era bătrân. Şi nu i-a putut schimba decizia lui Julius nici faptul că nu mai primea bani de acasă: era tânăr, era în plină putere, putea să-şi câştige existenţa. Iar dacă ar fi vrut, s-ar fi putut însura cu bogata – şi frumoasa! – fiică a farmacistului şi atunci chiar că n-ar mai fi suferit de lipsuri materiale. Doar că tânărul nu s-a căsătorit nici cu fiica farmacistului şi nici cu vreo altă domnişoară dornică să ajungă soţia unui bărbat atât de atrăgător. Şi a refuzat Julius şi diferitele sinecure ce i-au fost servite pe tavă. Până la urmă, oamenii şi-au schimbat părerea despre el, unii l-au crezut infatuat, alţii neserios, câţiva pretindeau că e din cale afară de leneş. Dar nimeni nu s-a putut supăra cu adevărat pe el: Julius Zimberlan întâlnit faţă în faţă, era la fel de cuceritor şi se purta de parcă situaţia lui nu s-ar fi modificat atât de radical. Aşa că lumea a trebuit să se obişnuiască şi să-l ia aşa cum era. „Probabil că aşa sunt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el” au spus.

În tot acel timp, Julius a lucrat cu ziua în port ca hamal şi, deşi nu mai purta uniforma de seminarist, nu lipsea de la slujbele din biserica episcopală. Şi măcar acest lucru n-a putut fi contestat de nimeni: tânărul era profund credincios şi se ruga mai mult ca majoritatea bunilor creştini din oraş. Şi mai făcea un lucru tânărul, un lucru ce de asemenea le-a impus tuturor: folosindu-se de bunăvoinţa Înaltului Ierarh, bunăvoinţă ce nu i-a fost retrasă nici după ce a părăsit seminarul, venea zilnic în biblioteca episcopală, în puţina vreme ce-i rămânea după munca de hamal şi rugăciunile din biserică. Cine să-l înţeleagă? „Probabil că aşa sunt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”, altă explicaţie n-au găsit.

Pe urmă, brusc, Julius a dispărut şi din Rek, capitala comitatului. Nu înainte de a mai avea o ultimă (?) întâlnire cu Episcopul. (Dar despre această întâlnire nu s-a ştiut.) De data aceea, până şi Ierarhul a trebuit să se dezică de junele pe care l-a simpatizat atât de mult. În mijlocul convorbirii, mai bine spus în toiul vorbelor pline de înţelepciune ale Episcopului, Julius l-a întrerupt – ceea ce, atât de cuviincios întotdeauna, n-a îndrăznit niciodată altădată – s-a apropiat, a îngenunchiat, a sărutat inelul şi… şi, privind în ochi înaltul său amfitrion, I-a spus că lumea săvârşeşte ceremoniale, dar nu crede cu adevărat în Dumnezeu. Apoi s-a sculat, s-a înclinat şi a dat să plece.

„De ce crezi asta?”

„Pentru că se plâng de una şi de alta.”

„Adică?”

„Şi o fac des!”

„Şi?”

„Înseamnă că nu sunt mulţumiţi de munca Lui! Poţi să crezi în cineva, dacă îi conteşti mereu lucrarea?” Din uşă a mai repetat o dată: „Cine se vaită înseamnă că nu crede că Dumnezeu îi vrea numai binele, aşa că rugăciunile sale nici nu sunt către unicul Dumnezeu. Iar cei ce nu cred că tot ce li se întâmplă este dat de Dumnezeu în folosul lor nici nu vor cunoaşte pacea sufletului, ci se vor împotmoli în gândurile lor negre.

Tânărul s-a mai înclinat o dată şi a plecat, iar bunul Episcop a trebuit şi el să conchidă că „Probabil că aşa sunt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”.

În 1618, îl întâlnim pe Julius Zimberlan în registrele unei Bauhütte, societatea de constructori implicată în ridicarea marii catedrale de la Daumberg. Acest registru reprezintă una dintre cele trei surse ce-l menţionează. Astfel aflăm că Julius Zimberlanus din Zampek a venit la şantierul de la Daumberg, o localitate aflată la depărtare de peste douăzeci de zile de mers de la Rek, A venit pe şantierul de la Daumberg împreună cu un grup mai mare de zilieri şi a fost acceptat ca ajutor de dulgher. Mai departe găsim, pe baza evidenţelor plăţilor, şi traseul acestui muncitor: din ajutor de dulgher, devine ajutor de pietrar, apoi zidar, din nou dulgher, dar de data asta cu un salariu de calfă, iar, după nici an, este avansat şef al unei echipe de zidari. La sfârşitul lui 1519, Julius Zimberlanus din Zampek este ucenic de vitralier („la cererea sa acceptată”, după cum este notat pe margini). Şi, în sfârşit, în 1521 devine ajutorul marelui constructor Ludovico Paduani („Ludovik von Padua”). Acesta moare într-un accident de muncă şi Julius devine şeful întregului şantier cu o simbrie corespunzătoare (aproape o treime cât a câştigat Paduani, cel ce s-a putut recomanda cu două catedrale şi mai multe biserici finalizate, multe preluate în stare de conservare după lungi perioade în care nu s-a mai lucrat la ele). Leafa primită o trimitea la Zampek şi în doar câteva săptămâni a returnat tot ce a primit de acolo pentru studiile nefinalizate de la Rek. Şi a continuat să trimită bani şi când datoria a fost demult plătită integral.

Într-o zi, a venit la Daumberg un trimis de acasă cu vestea că Mauricius Zimberlan, croitorul din Zampek a murit. Emisarul i-a povestit pe un ton plângăreţ că multă vreme relaţiile tatălui lui Julius cu comunitatea au fost atât de reci, încât Mauricius abia mai apuca să schimbe o vorbă cu cineva, dar că lucrurile au reintrat în normal odată cu generoasele sume venite de la fiul atât de realizat. Ba, mai mult, croitorul a fost votat chiar primar pentru un an, mandat pe care, din păcate, n-a reuşit să-l finalizeze, murind pe neaşteptate. „Dar măcar a murit mulţumit. Mai mult decât mulţumit!”.De la acelaşi trimis, Julius a mai aflat şi alte multe veşti din Zampek: despre o epidemie care a omorât cele mai multe animale, despre fraţii săi care au preluat atelierul de croitorie, despre doi nepoţi ce s-au născut nu demult, despre cine s-a mai prăpădit – nu puţini! -, despre Samuel Ben Yoshua care a murit înecat odată cu revărsarea cumplită a râului Zam, astfel încât vreme de un an zampekanii n-au primit de afară nici cele necesare şi nici veşti, până ce Yoshua Ben Smuel, fiul mai mare a lui Samuel, a continuat muncă părintelui său. Precum şi multe altele.

Până ce Julius l-a întrerupt:

„Ajunge!”

„Cum?! Nu te interesează cele pătimite de comunitatea de unde provii şi tu?”

„Ba, mă interesează şi mă bucur pentru ei!”

„Te bucuri pentru câte au pătimit?”

„Tu crezi în Dumnezeu?”

„Desigur! Ce întrebare e asta?”

„Tu doar te rogi şi mergi la biserică!”

„Da.”

„Atunci de ce ai vocea atât de plângăreaţă? Şi de ce te vaiţi pentru atâtea lucruri? Cum poţi să iubeşti un Dumnezeu şi totodată să-l acuzi de atâtea rele? Căci nu ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”?

Tânărul a rămas tăcut, iar Julius s-a întors la munca sa.

Pe şantierul de la Daumberg a venit multă lume: lucrările avansau în ritmul impus încă de Ludovico Paduani, leafa venea regulat, condiţiile erau mai bune ca altundeva, iar noul şef era politicos cu toată lumea, chiar dacă vorbea puţin şi spunea uneori lucruri cărora nu le prea înţelegeai sensul. Şi ctitorii erau mulţumiţi de cum mergeau lucrurile. Printre mulţimea de oameni veniţi nu se numărau doar cei direct implicaţi în construcţia catedralei, ci şi mai mulţi bucătari, câţiva negustori, un medic, un farmacist. Şi mai toţi n-au venit singuri, ci împreună cu familiile lor. Dacă le aveau… Plus că s-au aciuit acolo şi femei uşoare, sosite mai ales cu trupele de artişti ambulanţi. Şi a mai venit şi un călugăr plătit să scrie un fel de cronică – raport a celor petrecute pe şantier. Iniţial, acest lucru a fost făcut de unul dintre cei patru funcţionari însărcinaţi cu treburile financiare, cu plata achiziţiilor, a salariilor, a tuturor celorlalte cheltuieli. Dar cum aceştia aveau tot mai multă treabă, a fost chemat şi călugărul amintit, pe care-l chema Rugiero, Pater Rugiero. Acesta era tânăr, cam de vârsta şefului, a lui Julius Zimberlan, şi lucrarea lui a devenit cea de a doua sursă inestimabilă cu informaţii despre maestrul constructor.

Pater Rugiero şi-a aşternut raportul într-un mod cu totul neobişnuit. Fiind la curent cu multă literatură religioasă şi laică, după ce a fost cinci ani ajutor de bibliotecar la mănăstirea Ferme zu Chiuso, şi-a ordonat textul după modelul grecului Platon, filosoful ce l-a impresionat cel mai mult. Aşa că, în locul unui excurs sec, bazat doar pe cifre, Rugiero a notat tot ce i s-a părut important sub forma unui dialog purtat între el şi Julius.

Raportul – cronică începe în 1534¹, când Julius Zimberlan avea 36 de ani, iar Rugiero 37. Dacă această formă de exprimare poate părea ciudată, dacă nu chiar caraghioasă pentru cineva de astăzi, mai ales atunci când este vorba strict despre cifre contabile (cantităţile de materiale cumpărate, preţurile obţinute, plăţile muncitorilor etc.), în dialog se strecoară şi probleme de atitudine faţă de divinitate. Cele două personaje implicate în discuţie sunt EU şi TU.

Iată un fragment:

„EU: Când lucrezi, te gândeşti la Dumnezeu, întru slava căruia ridici construcţia?

TU: Când lucrez, mă concentrez la ceea ce am de făcut şi verific dacă ceilalţi fac ceea ce au de făcut.

EU: Ce te interesează mai mult la oamenii de pe şantier: să lucreze bine sau să fie devotaţi lui Dumnezeu?

TU: Eu sunt pus aici să termin Lăcaşul Domnului. Nu sunt teolog şi nu cutez să verific credinţa altuia.

EU: Dar te-am văzut cum întorci spatele la mai multă lume.

TU: Eu nu cred că îl iubeşti pe Dumnezeu, dacă te plângi de ceva.

EU: De ce?

TU: Fiindcă înseamnă că te îndoieşti de bunătatea Lui. Eu ştiu că tot ceea ce mi se întâmplă este datorită bunătăţii Lui, că, deci, tot ce mi se întâmplă este numai în favoarea mea.

EU: Şi dacă te doare ceva?

TU: Şi durerea este un dar.

EU: Şi dacă-ţi moare cineva drag? Tu n-ai femeie, n-ai copiii…

TU: Chiar dacă nu înţelegem întotdeauna voia Lui, moartea cuiva drag nu este numai în favoarea mea, dar chiar şi în favoarea celui ce moare. Doar că gândul bun nu vine singur, ci trebuie învăţat cu răbdare.

EU: Nu cred că dacă ai avea o femeie şi copii, ai mai vorbi aşa.

TU: Atunci degeaba porţi rasa aceasta!

………………………………………………………………………………………………

EU: Se spune că, acum câţiva ani, ai părăsit şantierul.

TU: Da.

EU: Unde ai fost?

TU: Ţi-am spus că atunci când sunt la lucru, nu pot să-mi dedic gândurile, ci doar munca Domnului. Şi când sunt printre oameni, nu mă pot concentra în rugăciune.

EU: Dar tu faci o Casă a Domnului, unde lumea va veni să se roage împreună.

TU: Aşa este. Când am plecat, am crezut, asemenea acelor Sfinţi Părinţi care au căutat comuniunea cu Dumnezeu în pustie, că doar în singurătate acea Întâlnire poate avea loc. Adică doar acolo unde simţurile nu distrag gândul. Eu n-am fost până în deşert şi n-a fost o trudă mare să găsesc singurătatea mult mai aproape, pe o stâncă înconjurată de codru. Până ce, într-o zi – sau într-o noapte – m-am luminat că ruperea de trecut şi de viitor, ruperea de tot nu duce neapărat la întâlnirea cu divinitatea. Acea rupere poate fi şi într-un acces de furie sau în intimitatea trupească. Dumnezeu nu poate fi întâlnit astfel.”

Şi iată şi un alt pasaj:

„EU: Tocmai ai împlinit patruzeci de ani, ce-ţi propui pentru vremea ce ţi-a mai rămas?

TU: N-are nici o importanţă cum măsoară oamenii timpul, dacă spun că am împlinit patruzeci sau zece sau o sută de ani. Important este ce fac acum.

EU: Crezi, la fel ca atunci când ne-am întâlnit, că Dumnezeu este în toate şi că veghează ca tot ce se întâmplă să fie în favoarea ta? Nu ţi se întâmplă, asemenea oricărui om, să ai îndoieli, atunci când te apasă un necaz?

TU: N-aş putea să-L iubesc, dacă aş crede aşa.

EU: Şi cum te ajută acest lucru?

TU: Eu nu încerc să fac negoţ cu El – să-L iubesc pentru ca să mă iubească! Dar vreau să-ţi spun că dacă trăieşti cu adevărat credinţa, adică dacă trăieşti cu adevărat convins că totul se desfăşoară în favoarea ta, atunci nu ai de ce să-ţi mai faci nici un fel de griji, fiindcă ştii că tot timpul e bine ceea ce ţi se întâmplă. E puţin lucru să trăieşti o viaţă fără temeri, fără încrâncenare, fără nervozitate, fără griji?”.

EU: Dar, totuşi, când a venit vestea că fratele la care ai ţinut cel mai mult a murit, mi s-a povestit că ai plâns amarnic.

TU: Aşa este.

EU: Atunci n-ai crezut că şi acest lucru a fost în favoarea ta?

TU: Ba da.

EU: Atunci, de ce ai plâns?

TU: Am plâns fiindcă sunt om. Plus că pe vrea aceea n-am fost încă suficient de pregătit să trăiesc faptul că tot ce se întâmplă este în favoarea mea.

………………………………………………………………………………………………

EU: Dacă Dumnezeu va dori ca tu să fii cel ce va termina sfântul locaş, ce ai de gând să faci după aceea? Vei începe un nou şantier sau vei prelua unul abandonat?

TU: Dacă Dumnezeu va dori ca eu să fiu cel ce va termina sfântul locaş, îi voi mulţumi umil şi pentru acest dar. Însă eu nu mă gândesc la ce va fi: viitorul văzut din prezent nu-ţi oferă decât în aceeaşi măsură speranţe şi temeri. Or acestea nu fac decât să te sustragă de la prezent, singurul timp sigur. Acum sunt pus aici să termin Lăcaşul Domnului şi toată energia mi-o pun în acest scop.

………………………………………………………………………………………………

EU: Crezi că doar tu judeci corect relaţia cu Dumnezeu?

TU: Nu ştiu dacă numai ei şi nici nu sunt pus să aflu dacă numai eu. Dar ştiu un lucru şi acesta mă face să fiu încredinţat că aşa cum judec eu credinţa e corect: ştiind că Dumnezeu nu face decât lucruri bune, sunt încredinţat că tot ce mi se întâmplă este doar în folosul meu, iar aceasta mă face să nu mai fiu niciodată neliniştit şi să pot să-mi văd mereu senin de treabă.”

Julius Zimberlan a lucrat timp de treizeci de ani pe şantierul catedralei de la Daumberg. A început ca ajutor de dulgher, a trecut pe la mai toate atelierele, moartea neaşteptată a constructorului l-a dus la conducerea uriaşei construcţii. A lipsit o singură dată în tot acest timp, când a dispărut pentru câteva luni. În lipsa lui, munca a lâncezit, înlocuitorii săi s-au tot certat între ei. Când a revenit, a vrut să o ia iarăşi de la început, să facă muncile cele mai umile. Dar înalţii ctitori l-au descoperit printre ucenici şi l-au repus în fruntea şantierului. Unde a rămas până la sfinţirea lăcaşului, eveniment petrecut cu mult înaintea celor mai optimiste previziuni.

Între timp, au murit şi stăpânii locului, au venit alţii şi au murit şi aceia. Şi a murit şi Rugiero. Peste Daumberg a trecut războiul, iar într-o primăvară au fost şi inundaţii catastrofale. Dar catedrala a continuat să se ridice. După sfinţirea ei cu mare fast, după modelul sfinţirii zidurilor cu laude şi cu cântări, ca în Cartea Neemia 12, 27, în prezenţa a nu mai puţin de unsprezece înalţi ierarhi şi a unui număr de câteva sute de preoţi şi diaconi, după ce s-a sfârşit marea şi sfânta sărbătoare, au venit mai mulţi emisari cu propuneri pentru Julius Zimberlanus să construiască şi altundeva într-un mod atât de strălucit. Dar, ca şi în urmă cu mulţi ani, când şeful şantierului s-a făcut nevăzut pe neanunţate pentru a căuta divinitatea în solitudine, Julius a dispărut din nou. Şi din nou fără să anunţe. N-a onorat nici măcar invitaţia la marile sărbătoriri cu prilejul evenimentului sfinţirii. Oricine altcineva s-ar fi comportat aşa ar fi fost considerat lipsit de cea mai elementară lipsă de respect faţă de mulţimea de străluciţi oaspeţi. Dar pe Julius Zimberlanus nu te puteai supăra, pe un om atât de senin nu-l atingea nici o dojană. Plus că şi la Daumberg a ajuns expresia „Probabil că aşa sunt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”. Cum să-l înţelegi altfel? „A mai plecat odată şi s-a întors. Se va întoarce şi de data asta” s-a spus.

Dar n-a mai revenit niciodată la catedrala pe care el a terminat-o, iar cele două surse de unde am luat până acum datele pentru istoria lui Julius Zimberlanus se contrazic în multe privinţe: registrele acelei Bauhütte nu diferă decât în foarte mică măsură în ceea ce privesc cifrele de afaceri de raportul – cronică a părintelui Rugiero. În schimb, discuţiile notate între EU şi TU par să caracterizeze un alt personaj. În mod evident, cele două scrieri păstrate au fost aşternute independent una de cealaltă, astfel ca la nevoie să existe un control din partea Înalţilor Ctitori asupra cheltuirii banilor. (Măsura s-a dovedit binevenită în perioada cât Zimberlan a dispărut de pe şantier şi când s-a descoperit astfel deosebiri între cele două materiale, deosebiri ce au dus la incriminarea pentru delapidare a unui grup de lângă unul dintre înlocuitorii la şefia construcţiei. Şi tot în paranteză fie spus, unii dintre istoricii târzii care s-au ocupat de catedrala de la Daumberg chiar pun sub semnul întrebării dacă discuţia din scrierea părintelui Rugiero a avut loc cu Julius, acel TU, fiind posibil să nu fi fost decât „un alter ego al călugărului”. Dar continuarea poveştii îl legitimează pe Julius Zimberlan prin viaţa sa că a fost indubitabil cel numit „TU”.)