În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Scamatorul
– o altă ipostază dintre cele multe –
– Acum vă rog să fiţi atenţi!
Oamenii îl priviră o clipă, apoi continuară să vorbească între ei, căutându-şi fiecare un loc cât mai bun în piaţa largă din faţa balconului unde se afla el. Câţiva favorizaţi puteau vedea totul de la ferestrele caselor din piaţă, putând zări de acolo, de sus, fiecare mişcare a scamatorului.
-
Doamnele, domnişoarele şi domnii care privesc din locuri situate la nivelul acestui balcon sunt rugaţi să urmărească extraordinara demonstraţie, dar să nu se uite şi la cele ce se petrec aici. Jos, se stârni o mică rumoare. O, nu! Nu e vorba de mine, continuă scamatorul, cei ce vor privi şi în „bucătăria” mea, o vor face numai pe propriul lor risc!
Oamenii îşi căutau şi îşi găseau fiecare locul potrivit. Aşteptau de acum începutul spectacolului şi, încetul cu încetul, statul în picioare fără rost începea să-i enerveze. Scamatorul era un ins plecat din orăşelul lor, un terchea-berchea dispărut fără urmă, după ce mai multă vreme nu se bucurase de o faimă prea bună, ajuns scamator cine ştie cum – „Un individ ca el numai de înşelăciuni se putea apuca, nu? O oaie rătăcită ce încearcă să se ascundă într-o blană ieşită din comun.” Nimeni nu credea în pretinsele sale succese (cu care îşi împănase publicitatea în ajun), însă a venit tot târgul fiindcă îl cunoştea de atât timp şi dacă, totuşi, cumva, printr-o minune, ar arăta ceva deosebit, un truc mai abil, ar fi fost păcat să nu fii de faţă ca să poţi comenta în deplină cunoştinţă de cauză evenimentul şi să nu…
– Şi încă ceva, mai spuse scamatorul, îi rog insistent pe cei bolnavi de inimă să nu participe la această demonstraţie extraordinară!
Ei, nu! Asta chiar că suna drept cea mai ordinară autoreclamă! Să înceapă odată! Să înceapă! Să înceapă!
Scamatorul ceru linişte, apoi le explică:
– După cum vedeţi, nu am la îndemână alte materiale în afara acestui mic reflector şi a câtorva cartoane. Apoi stinse lumina şi piaţa rămase în semiîntuneric. Doar lămpile din încăperi şi o lună indiferentă mai străpungeau întunericul nopţii.
Scamatorul îi lăsă să aştepte şi, când rumoarea reîncepu, aprinse din nou lumina micului său reflector. Agăţat de o sfoară, un carton cu inscripţia ATENŢIE ÎNCEPEM se bălăbănea sub balcon. Apoi, cartonul, mânuit de sus asemenea unei marionete, se răsuci în toate direcţiile, astfel încât oricine îi putea vedea scrisul, chiar şi cei din rândul al patrulea, chiar şi cei ce se odihneau în cafeneaua din fundul pieţii, chiar şi cei care…
Pe oameni îi cuprinse o senzaţie stranie: fiecare dintre ei era conştient că nu se poate întinde o sfoară în poziţie orizontală răsucind-o în cele mai ciudate unghiuri. Şi, totuşi, ascultătoare, sfoara se lăsa mânuită de sus: pentru aceasta, scamatorul se apleca peste balustradă, se întindea tot mai mult în afară.
– Nu la mine, se auzi vocea lui disperată, nu la mine să vă uitaţi! La afiş! Nu la mine! În timp ce, desigur, toată lumea privea spre el, spre acest ratat ce se apleca atât de imprudent peste balustradă, parcă smuls din balcon de frânghia pe care încerca s-o manevreze, în vreme ce l-au privit cu toţii, artistul, urmărit de fascicolul dat de micul său reflector, îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi încet spre pământ, plutind asemenea unei frunze desprinse de vânt din ramura copacului.
O clipă s-au retras cu toţii din jurul trupului căzut.
(„La ce spectacol te-ai fi putut aştepta de la un ratat notoriu?
Ăştia, de obicei, când vin acasă vor să se răzbune pe tot trecutul lor, îşi supralicitează puterile şi, în mod inevitabil…”)
Se opriră din vorbe şi gânduri: trupul bietului scamator prăbuşit sângera puternic; sângele apuca să-l acopere; nimeni n-a văzut vreodată un corp sângerând astfel, de parcă se dezumfla o băşică umflată, umplută cu sânge; o uriaşă baltă roşie acoperi locul; din corpul scamatorului n-a rămas decât o pieliţă; apoi nimic. NIMIC! Şi, brusc, din mijlocul bălţii, o pasăre îşi luă zborul ţâşnind în noapte cu un foşnet puternic.
Linişte.
Formidabil! Lumea aplaudă încântată. A fost, într-adevăr un spectacol pe cinste. După o astfel de trăire, se poate comenta săptămâni în şir. („Uite derbedeul! Niciodată n-ai fi crezut că e în stare de aşa ceva! Asta cu toate că şmecheria e destul de evidentă, dacă stai să te gândeşti un pic. Numai că, până să te dumireşti, unul ca acesta e în stare să-ţi fure până şi maioul de sub cămaşă!”
– Nu vă bucuraţi de moartea mea! se auzi vocea scamatorului şi lumea îl revăzu în lumina micului său reflector şezând pe un scaun în mijlocul pieţii; apoi, spotul luminos mişcându-se încet, îl descoperi pe turla bisericii, ţinându-se de cruce; după care, din nou pe locul său de pe balcon. Pe urmă, în toate trei locurile deodată.
Şi din nou fu răsplătit scamatorul cu aplauze zgomotoase, cu toate că, între timp, lumea îşi bătea capul să găsească explicaţii logice în legătură cu întâmplarea la care asista.
Scamatorul coborî direct prin aer de pe turla bisericii şi încă multă vreme au putut fi zărite în întuneric urmele paşilor săi, care au lăsat în văzduh un fel de praf compact păstrând forma tălpilor sale. Un praf de aer…
În continuare, demonstraţia continuă într-un ritm îndrăcit; piaţa se umplu cu copaci; copacii dispărură şi, în locul lor, apăru un leu care băgă spaima printre spectatori; pe unul îl mâncă de-a binelea, dar, mai târziu, „victima” fu văzută într-alt loc, privind şi ea demonstraţia; urmă dispariţia edificiului prefecturii şi scamatorul făcu să se ivească acolo o prăvălioară cu tot felul de mărfuri dubioase; scamatorul însuşi „se mai omorî” de câteva ori în fel şi chip, pentru ca să apară de fiecare dată mai teafăr şi pus pe alte năzdrăvănii din balconul de unde îşi manevra micul reflector, conectat printr-un cablu de ţeava fântânii din piaţă. (La un moment-dat, un pişicher încercase să tragă priza din locul acela atât de nepotrivit, însă reflectorul nu orbi decât pentru o secundă, pe urmă continuă să-şi facă datoria, cu cablul prins prin ştecherul conectat în nările imprudentului. (Mai târziu, fiindcă n-a reuşit să-şi desprindă sârma de nas, individul a fost obligat să privească tot spectacolul cu cablul acela nesuferit sugând parcă energia din propriul său trup.)
Lucrurile se derulau în momentele acelea atât de repede încât nimeni nu mai avea răgaz măcar să încerce să-şi explice cum realiza vrăjitorul toate acele minuni, abia de mai puteai urmări fiecare nouă aventură extraordinară în care te arunca artistul – frânturi de gânduri te mai făceau să mai pierzi câte o exchibiţie. Aşa că s-au lăsat cu toţii târâţi de voinţa magului de pe balcon.
Doar că, încetul cu încetul, acesta schimbase în aşa o măsură faţa pieţii, încât toată ordinea firească şi toate obiceiurile de o viaţă ameninţau să se prăbuşească odată cu jaloanele timpului lor, jaloane ce se modificau clipă cu clipă. Spectacolul începu să-şi piardă din fascinaţie. Lucrurile se înfăţişau tot mai mult ca un vis, ca un vis urât la care ei asistau neputincioşi, ca în orice coşmar. Ei nu mai erau doar spectatori, ci se simţeau actori târâţi de o forţă imposibil de oprit, căreia nu erau în stare să i se opună măcar cât de cât. Piaţa târgului lor le devenea un loc străin, cu totul altul decât cel pe care erau obişnuiţi să-l colinde aproape zilnic. De când se ştiau. Mai grav era că fiecare obiect, fiecare zid li se părea nu numai necunoscut, dar chiar duşmănos. Se simţeau transportaţi de vraja – nu de vraja, de blestemul scamatorului! -, într-un tărâm populat de nenumărate primejdii, loc unde n-aveau cum se apăra: până şi vechea statuie coborâse de pe soclul ei şi, trecând greoi printre oameni, le mări spaima; unii, înnebuniţi, au încercat să închidă ochii, însă nici obloanele pleoapelor nu-i scuteau de ce se întâmpla în jur; şi, ceea ce era mai groaznic, nu vedeau cu toţii acelaşi lucru. (Unii au încercat să se sfătuiască între ei, însă s-a dovedit că fiecare era măcinat de alte vedenii – toate înfiorătoare, dar altele, de parcă fiecare trăia în propriul său coşmar, toţi erau literalmente copleşiţi, însă de ceea ce se văieta unul nu putea pricepe celălalt şi ceea ce-l durea şi înfricoşa pe acesta nici măcar nu exista în preajma primului; fiecare, în mijlocul celorlalţi spectatori, îşi căuta zadarnic propria scăpare, ne mai liniştind pe nimeni nici măcar faptul că se aflau împreună cu toţii, în mijlocul grupului, în mijlocul turmei. Şi, totuşi, nu i-a trecut nimănui prin cap să plece, să fugă pe o străduţă lăturalnică, străduţă care, ce-i drept, poate că nici nu mai exista în noua topografie a locurilor, iar de exista, cine ştie unde ducea acum, deşi, mai rău ca în piaţă unde putea fi?
Singura speranţă rămasă era scamatorul însuşi, cel ce-i târâse în acest iad, scamatorul rămas tot timpul prezent, şezând pe un scaun suspendat pe un nor sau ţinându-se cu o mână – neglijent – de hornul casei (de hornul uni case nou apărute în peisaj, bineînţeles), îmbrăcat mereu în costumul său uşor demodat, chiar puţin ros la coate, îmbrăcăminte ce dobândea de fiecare dată altă culoare, în funcţie de locul unde i se ivea stăpânul. Singura speranţă pe care o mai aveau era scamatorul însuşi pentru că atâta vreme cât acela se mai afla de faţă mai era cine să rupă vraja, cine s-o controleze, cine să-i aducă înapoi din universul unde tot el i-a rătăcit. La fiecare nouă primejdie în care se aventura artistul, toată mulţimea tremura de frică să nu i se întâmple cumva de data aceea şi lui cu adevărat nenorocirea, să nu se piardă ultima şi singura lor cheie spre lumea de unde au venit, din lumea lor. Dar scamatorul se lăsă cu atât mai vârtos să lunece din înălţimi pentru a se sfărâma de caldarâm, se împuşca în ceafă cu revolvere ce aruncau, în groaznice detunături orbitoare, proiectile de foc, se lăsa să ardă ca o torţă, incendiindu-se de la o brichetă cu care-şi aprinsese cu câteva clipe mai înainte o ţigară. Orice făcea nu mai interesa pe nimeni, principalul pentru fiecare era să scape iarăşi şi iarăşi nevătămat, propriile pericole incredibile în care erau mereu aruncaţi li se păreau infinit mai importante decât repetatele sinucideri ale artistului, omul de care depindea acum totul, singurul posesor al cifrului tuturor secretelor şi busola întoarcerii în cunoscut.
Şi, de parcă le-ar fi ghicit gândul, scamatorul continuă să-i tortureze doar cu nenorocirile sale, mutilându-se şi ucigându-se în toate felurile imaginabile şi înviind doar pentru a o lua iar de la capăt.
(„Numai acum de ar mai scăpa” se rugau spectatorii. „Numai acum!”)
Şi abia când fură deja prea obosiţi chiar şi doar pentru a mai palpita de teama destinului vrăjitorului – devenit stăpânul destinului lor… -, acesta explodă brusc într-un milion de scântei ce au dispărut într-un nor de fum.
O clipă, un minut, o veşnicie. Degeaba mai priviră oamenii în toate direcţiile, vrăjitorul nu mai apăru nici pe turnul bisericii, nici pe balconul de unde-şi începuse demonstraţia. Şi nici altundeva. Şi, ca să nu fie nici un dubiu, pişicherul care umblase imprudent cu cablul micului reflector se pomeni şi el eliberat, iar becul se stinse.
Un carton atârnat – de cine ştie unde şi de cine ştie cine – vestea că demonstraţia a luat SFÂRŞIT.
*
* *
Dimineaţa se treziră cu toţii acasă, fiecare în patul său, în timp ce soarele pătrundea prin perdelele atât de familiare. Se treziră cu toţii în acelaşi timp şi săriră la ferestre să mai vadă ce mai e pe afară. Nu, nu mai era nimic deosebit de privit, aşa că se îmbrăcară toţi în grabă şi reveniră în piaţă.
Şi aici totul părea să fie ca de obicei, doar o neliniştitoare senzaţie de straniu învăluia locul, poate şi din cauză că – parcă – prăvălia măcelarului fusese înainte lipită de cea a postăvarului, iar acum… Dar nimeni nu mai risca să afirme ceva categoric, iar cele câteva inadvertenţe se dovediră insuficiente pentru a-i determina să le comenteze. Fiecăruia i se părea ceva-ceva…, însă cine e dispus să se facă de râs spunând cu voce tare nişte lucruri atât de absurde?
Atunci îşi amintiră de scamator. Îl căutară îndelung şi îl găsiră, în sfârşit, într-o cameră mizerabilă, pe care o închiriase cu ziua. Mai bine nu l-ar fi găsit, fiindcă el părea că atât aşteptase: începu să se lamenteze cu cea mai umilă voce posibilă că nu toată lumea care asistase la spectacol ar fi plătit măcar câţiva bănuţi şi că el, în felul acesta, abia de-şi putea achita întreţinerea şi chiria, nici de un blid de linte neajungându-i banii, mai ales că şi-a mai şi agăţat pantalonii de un burlan, atunci când s-a prăbuşit de pe turnul bisericii, trebuind să-i dea la un croitor să-i repare, că nu poate să apară la următoarea demonstraţie într-un costum cu petice, iar, după atâta osteneală şi lipsuri, ar merita şi el cel puţin o friptură ca să-şi refacă o parte din forţe, dar de unde atunci când oamenii nu-şi plătesc biletele şi când…
Dezgustător! Asta să i-o spună lu’ mutu’! Cine să-l creadă? Un om – ce om? un diavol – capabil să moară şi să învie de atâtea ori, cineva în stare să schimbe într-o clipă înfăţişarea pieţii după bunul său plac, un vrăjitor care se poate plimba prin văzduh ca pe strada mare şi care… ei, bine, cineva care poate să-şi impună voinţa asupra semenilor într-o asemenea măsură încât ei să fie obligaţi să accepte neputincioşi tot ce le porunceşte (chiar şi fără a le vorbi!), un asemenea… un asemenea drac să n-aibă ce mânca!? Să fim serioşi! Păi, unul ca el numai să vrea şi poate să aibă lăzi de aur şi de nestemate, mii de haine dintre cele mai scumpe, brodate cu fir, mese îmbelşugate cu orice i-ar trece prin cap. A arătat el că poate face lucruri mult mai năzdrăvane! Şi, atunci, să plângă după doi bănuţi şi după o biată friptură?!
– Unii indivizi, a spus măcelarul, cel ce în ziua aceea era mereu înşelat de vechile sale reflexe, având tendinţa de a intra în prăvălia de alături, de parcă dugheana sa ar fi alunecat cu vreo doi metri mai la dreapta, unii indivizi nu se satură niciodată şi, după ce că-şi pot permite orice moft, mai cer încă o para de pomană de la cei pe care i-au jumulit după pofta inimii.
– Deh! face şi farmacistul. Poate că ei au dreptate! Altfel, cum să devii bogat?
Iar scamatorul îşi adună lucrurile (costumul de spectacol, cartoanele, sforile şi micul lui reflector), le bagă pe toate într-un geamantan de carton şi pleacă dezamăgit la gândul că nici măcar în târgul său natal n-a fost tratat mai bine ca aiurea. Ba, chiar mai rău, am putea spune. Noroc măcar că n-a murit nimeni de inimă în timpul demonstraţiei, în alte locuri l-au obligat să mai plătească şi daune… Şi câte alte mici şi mari mizerii n-a trebuit să mai îndure… aici a avut noroc pentru că… pentru că oamenii-s mai nesimţiţi.
Ducându-şi geamantanul şi mestecând un colţ de pâine, scamatorul, în drum spre poarta târgului, mai trecu o dată prin piaţă. Oamenii îl priveau şi unii îşi şopteau tot felul de vorbe, pe care el uşor le putea ghici. Dar se făcu orb şi surd şi nu observă nimic. Chiar îndrăzni că-i mai ceară primarului câteva parale, arătându-i cât îi sunt tălpile de rupte. Însă s-a ales tot cu nimic. Adică nu cu nimic, cu nişte sfaturi pline de bun simţ, cu înţelepciuni de trei bani şi cu rânjete.
(„Ce? El să aibă nevoie de bani?!”)
Aşa că plecă mai departe, convins în parte şi el că nu e decât vagabondul nespălat, cel care a părăsit cu ani în urmă lefter casa părintească şi care pleacă acum cam la fel şi a doua oară.
Doar o mică ciudă nu voia să-l părăsească şi, privind înapoi spre piaţa târgului, mută primăria în locul bisericii şi biserica în locul primăriei. Apoi se îndepărtă, înţepându-şi tălpile prin pingelele rupte, zgâriindu-se de pietrele drumului, în vreme ce orăşenii gravi se pomeneau încă luni de zile intrând în primărie, atunci când voiau să meargă la biserică.
Staţi şi vă miraţi şi voi de năzdrăvăniile la care aţi asistat. Parcă ghicindu-vă – din nou! – gândurile, ghidul vă întreabă ceva despre Scamator. Scamatorul de care parcă aţi uitat. Cum adică „parcă aţi uitat?”Păi, faptele lui primează.
Ca să vă organizaţi impresiile, ghidul vă sfătuieşte să poftiţi şi în anexa Celui de Al doilea turn.
Asemenea atâtor tăbliţe afişate pe uşile apartamentelor obişnuite de acasă, şi la „Anexă” este specificat locatarul. Locatarul?
„Bruno” scrie pe uşă.
