În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Escrocherii în oglindă
După ce se termină totul, scribul a început să gândească aproximativ aşa: chestiunea asta cu oglinda este un simplu fenomen şi, ca orice fenomen mai ciudat, poate fi folosit de oameni vicleni în te miri ce scopuri.
De pildă, scribul şi-a imaginat că Martin, marele escroc, şi-ar putea făuri, pornind de aici, o nouă ticăloşie: l-ar putea, de pildă, fotografia pe ascuns pe directorul băncii, în timp ce acesta se piaptănă în faţa oglinzii mari din foaierul teatrului. Cu mâinile ridicate şi cu manşetele căzute la cămaşă, în vreme ce-şi aranjează părul, directorul îşi dezvăluie toate cele zece degete de la mâini, iar pe inelarul drept, verigheta de platină, semn al aniversării nunţii de argint (?). Da, dar de ce pe inelarul drept, s-ar putea întreba doamna director, mai ales dacă s-ar găsi cineva să-i atragă atenţia? Un fapt neînsemnat, o biată bănuială aproape neîncăpătoare în cuvinte, însă dacă mai adăugăm şi cea de a doua, şi cea de a treia suspiciune? Deja a doua este mai gravă: cum de-i lipseşte domnului director o parte din degetul mic de la mâna stângă, din moment ce se ştie prea bine – e trecut şi în paşaport la „semne particulare” – degetul accidentat aparţine mâinii drepte? Asta nu mai este o simplă neînţelegere a faptelor, nebăgată în seamă până ce un binevoitor nu se străduieşte să învârtă cuiul în rană! Pentru numele lui Dumnezeu! Să mai verificăm o dată! Ei, da, nu încape nici o greşeală, în paşaport scrie clar că degetul mic de la mâna dreaptă este infirm.
Un fior trece prin corpul doamnei director, un debut de spaimă cumplită, spaimă alimentată şi de scrisoarea semi-anonimă trimisă de Martin, care semnând M. c. P., strecoară întrebări la care răspunsurile ce se impun nu pot decât să amplifice curba groazei soţiei înnebunite.
Ce se întâmplă? Cu cine să se sfătuiască? De peste douăzeci şi cinci de ani, îi spune fiecare necaz bărbatului ei, care, întotdeauna atât de autoritar şi de hotărât, îi spulberă prin siguranţa sa orice teamă. Acum, abia aşteaptă să-l vadă întors acasă ca să se poată convinge pe furiş de cele ce s-au întâmplat cu inversarea mâinilor domnului soţ. Însă, în loc de aceasta, sună doar telefonul şi vocea mereu sigură de sine anunţă că stăpânul ei va trebui să plece pentru o vreme (în interesul afacerilor, desigur), va trebui să ia trenul de cinci, nici măcar după o pijama nu va mai avea timp să vină. Da, desigur, dacă nu se poate, te sărut de o mie de… Desigur, desigur, desigur… Dacă a spus el… Păcat doar că nu mai e vreme să-i facă bagajul, să-i pună obiectele sale de toaletă de care nu se desparte…, de care nu s-a despărţit niciodată… Dar… dar de ce tocmai acum?
Doamna stă împietrită şi nu-i vine să creadă. Abia peste o oră îşi mai revine dintr-o stare asemănătoare unui leşin, o oră în care n-a putut face altceva decât să aranjeze franjurii de pe cuvertura de pe fotoliu, să se joace cu urechile minunatului lor animal de casă, un foscus-foscus veritabil, să se încurce în bătăile asincrone ale numeroaselor ceasornice din reşedinţa lor (pasiunea soţului).
Când îşi revine, se repede să-i facă valiza, o să i-o ducă ea la gară, ar putea lua şi animalul cu ea, un foscus-foscus este atât de inteligent…, se spun multe despre nasul său deosebit de fin… Păcat că e atât de frig, un foscus-foscus e prea sensibil, e riscant să fie scos din căldura apartamentului numai pentru că… O sosie, să fie o sosie individul din fotografia trimisă de M. c. P.?
Pe urmă bineînţeles că nu găseşte nici un taxi în ultima clipă – dar chiar în ultima clipă! – şi când ajunge pe peron, el se află deja instalat în vagon. Mai apucă să-i dea valiza pe geam şi el i-o ia, însă poartă mănuşi, încât doamna nu poate să-şi lămurească nimic şi chiar în secunda când îi vine ideea salvatoare prin care să-l facă să-şi arate degetele, trenul o şi ia încet din loc, parcă bătându-şi joc de ea, parcă făcându-i cu tifla înainte de a se smuci brusc şi a dispărea în ceaţă.
O sosie? O dublură? Să fie doar o dublură? Doamna director regretă că nu s-a putut măcar apropia mai mult de soţul ei, că nu i-a putut simţi mirosul acela atât de personal, pe care l-a învăţat în decursul atâtor ani, mirosul acela imposibil de dublat de cineva.
Drumul spre casă e lung, orele următoare şi mai lungi. Stă întinsă, incapabilă să facă orice, animalul tolănit la picioarele ei zace şi el mai agitat ca altădată, iar ea nu-i capabilă să decidă. (Poate că nici nu mai doreşte să ia o hotărâre, starea aceea de nelinişte obosită s-a transformat de mult într-o oboseală dulce, a rămas numai de domeniul datoriei să-şi mai pună întrebările groaznice – doamna director a fost educată în spiritul sever al îndeplinirii oricărei obligaţii care îi incumbă.)
Se trezeşte pe la miezul nopţii, mai înainte, însă, se trezesc neliniştile din ea, astfel încât, atunci când deschide ochii, spaimele o aşteaptă gata pregătite de atac.
Ce semn să fie acela când un foscus-foscus veritabil începe să schiaune aparent fără motiv în miez de noapte, încercând să se ascundă sub mobilă, de parcă ar simţi un lucru înfricoşător în faţa sa?
Doamna se apropie de telefon şi e gata să formeze şi numărul – acele trei cifre ca un semn de exclamare, la care răspunde poliţia: nu-şi mai poate suporta singură starea. Dar dacă nu e nimic adevărat? Dar dacă M. c. P. a umblat cu cine ştie ce trucuri? Soţul ei n-ar ierta-o niciodată pentru declanşarea unui scandal inutil? Şi ce scandal nu e inutil – ba chiar profund dăunător! – dacă e legat de numele unui director de bancă? (Mai ales al unui director atât de sever. „Soţul tău este atât de distant! Atât de distins!” îi spun mereu prietenele. „Întotdeauna a fost aşa”, obişnuieşte să le răspundă. Lui, bineînţeles, nu avea curajul să-i mărturisească aceste mici convorbiri.)
Un detectiv particular! În nici un caz ceva oficial. Mai degrabă un lucru pe cont propriu, aşa, ca un capriciu… Dar de unde un detectiv particular, ca în filme? Ce detectiv particular nu s-ar prezenta la soţul ei, dacă s-ar convinge că are de a face cu el şi nu cu altcineva? Păi, sigur, ce detectiv particular ar fi atât de prost să nu puşte doi iepuri deodată, spunându-i şi domnului director cu ce se ocupă nevestica sa? Iar el ar crede-o geloasă, lucru pe care ea nu l-ar ierta niciodată, e singura ei mândrie, asta nu!
Numeroasele ornice din încăpere şi din odăile învecinate se pun pe bătut, e dimineaţă de mult, deşi afară întârzie încă să se lumineze. Şi foscus-foscus neîncetând nici o clipă cu scheunatul! Plânge ca un copil!
Doamna rătăceşte prin casă, târând după dânsa un foscus-foscus livid şi fantomatic, nu ştie ce să facă, unde să meargă, cum să-şi umple timpul; fotografia şi cele câteva rânduri trimise de M. c. P., împreună cu plecare atât de inopinată a soţului (?)1 o fac să-şi piardă şi ultimele rezerve de siguranţă, siguranţa – ultimul lucru ce nu i-a lipsit niciodată şi care a fost suficient pentru a-i orândui temeinic viaţa.
Un telefon de la domnul director o să-i facă bine, întotdeauna o sună de îndată ce ajunge şi se instalează într-unul dintre luxoasele hoteluri ale deplasărilor sale. Însă aparatul tace. Şi tace. Iar ea nu poate să-i pună întrebarea aceea intimă, ca din întâmplare, ca pe un capriciu nevinovat, capriciu care o va face să afle cu certitudine şi să se ruşineze că a crezut şi numai o clipă că EL ar putea fi dublat de cineva. Şi aparatul tace oricât îl imploră ea, încât, până la urmă, s-ar mulţumi şi cu o scrisoare, cu un bilet, deşi e conştientă de compromisul pe care l-ar face, conştientă că vrea doar să se mintă, să se liniştească prin orice mijloace, să se întoarcă la căldura de mai ’nainte, fiindcă i-a rămas încă destulă raţiune spre a nu uita că scrisul unui om este atât de uşor de falsificat, mai ales de către cineva care a reuşit să intre cu atâta dibăcie în pielea altui om, şi toate în faţa ei, care habar n-are de grafologie, ea care niciodată…
Şi, fiindcă nu are nici un semn, nimic cu care să se mintă, ar fi fericită şi cu scrisoarea (imitată sau nu), dar în locul acesteia soseşte o telegramă lapidară, neutră, cu litere aparţinând caligrafiei unui funcţionar oarecare. Un semn şi totuşi nimic, suspect de nimic.
Cui să i se destăinuiască doamna? Cu cine să vorbească? Cine s-o liniştească?
O zi plumburie se târăşte spre asfinţit, doamna director n-a ieşit din casă, n-a pus nimic în gură, noaptea se aşterne peste încăpere. Vremea îşi pierde reperele diurne. Odată – cine ştie când? -, se întoarce şi domnul director din călătorie, îşi găseşte soţia într-o stare alarmantă, medicii constată că a suferit un şoc nervos. Ea-l priveşte, îl recunoaşte, însă nu se bucură. Pe undeva a pătruns un al treilea între ei, în spaţiul lor de linişte. Zilele continuă să se scurgă fără sens şi, obosită de întrebările ei fără răspuns, doamna se stinge odată cu conţinutul timpului ce i-a mai rămas.
*
Noroc doar că fenomenele nu se repetă întotdeauna identic, îşi spune scribul, gândindu-se la chestiunea asta cu minciuna oglinzilor, însă cineva i-a povestit că M. l. M. (acelaşi martin sub altă semnătură) ar fi încercat respectiva experienţă pe diferite meridiane, cu diferite personaje.
El – director general adjunct al unui mare combinat industrial, ea – medic de familie într-o circumscripţie aparţinând de combinatul lui. O scrisoare de la M. l. M. (identificat, mai târziu, ca o prescurtare a cognomenului „Mâna lui Martin”), înnebunindu-l pe el cu atragerea atenţiei asupra unei lateralităţi subit învinse de ea, argumente prin fotografii clare, fără dubii. Este ea soţia lui sau… cine ştie ce spion industrial strecurat spre a afla secretele combinatului? Directorul general adjunct nu putu să afle niciodată adevărul şi se spânzură cu o zi înainte de a fi numit director general plin. Soţia nici măcar n-a bănuit vreodată ce s-a întâmplat, dar lumea a şoptit că ar fi avut loc neînţelegeri în familie, referindu-se doar la efect şi ignorând cauza.
Până la urmă, pornind de la investigaţiile în legătură cu iniţialele semi-anonimei, s-au putut trage unele concluzii. Totuşi! Ceea ce nu s-a reuşit şi în cazul foarte asemănător declanşat de nişte plicuri misterioase primite de un general sud-american şi care conţineau foarte interesante clişee – nedevelopate – reprezentând atitudini stranii ale fraţilor săi. Pozele acelea aveau să schimbe cursul istoriei unei ţări, iar altele vor sta la baza defrişării de vaste terenuri de pe un alt continent.
Moda fotografiilor în oglindă a fost însoţită de consecinţe nebănuite, fracturi în destinele unor oameni şi în soarta unor populaţii, generatoare ale unui viitor la fel de neclar ca modelele lor nealterate. „Da, şi-a spus scribul, la început, chestiunea asta cu oglinda a fost un simplu fenomen ca orice alt fenomen mai ciudat. El poate fi folosit de oameni vicleni în te miri ce scopuri.” Doar că scribul nu mai era convins de conţinutul termenului „viclean”, de ce reprezintă el şi încotro duce.
Cum și-a semnat Samuel J. Krosewits condamnarea la moarte sau „O nenorocire nu vine niciodată singură”
Roşcat, cu ochelari de la vârsta de trei ani, cu părul ciufulit, mereu greşit încheiat la nasturi, punând tot felul de întrebări trăsnite, Samuel J. Krosewits a fost copilul prototip pentru şablonul de viitor savant. Şi, într-adevăr, Samuel (în mod ciudat, nimănui nu i-a trecut măcar prin cap să-i spună Sami), Samuel a fost un elev problemă, dar o problemă specială: era foarte rar atent la cursuri – e drept că nici nu deranja orele –, uneori nici măcar nu sesiza când era provocat la răspuns, însă niciodată nu s-a întâmplat să nu ştie lecţiile. Părinţii s-au speriat că Samuel e abulic, dar medicul a spus că nu. Doar pentru felul său zăpăcit, aproape sfidător (deşi nu cu intenţie) a fost plasat mereu pe locul doi: în învăţământul primar, în cel gimnazial, în cel liceal, la facultate, la şcoala doctorală. Da, Samuel dovedea o pregătire fără cusur, însă nici un dascăl nu era dispus să facă din învăţăcelul acela mereu cu gândurile aiurea un şef de promoţie.
Cu toate acestea, Samuel J. Krosewits a devenit doctor în fizică şi în filozofie. Cei ce au avut răbdarea să-l cunoască şi să-l înţeleagă au văzut că tânărul „aproape abulic” trece peste realităţile din jur şi se înfundă tot mai mult într-o lume numai a sa. La vârsta de douăzeci şi opt de ani n-a reuşit să lege nici o prietenie, n-a cunoscut nici o femeie, locuia cu părinţii. Sau poate că nu e corect spus că „locuia cu părinţii”, mai degrabă „locuia la părinţi”. Dar ca specialist în domeniul său era preţuit şi avea de acum o faimă bine consolidată. După ce s-a remarcat cu mai multe invenţii, dar şi cu şapte studii pe care doar puţină lume le-a înţeles, fără ca el să trebuiască să depună vreun efort special, i-au fost deschise porţile spre cel mai bine dotat laborator de la IBML. Puţină lume i-a înţeles cu adevărat comunicările, însă printre aceştia s-au aflat tocmai cele mai mari somităţi.
La IMBL, în urma aprecierilor de la numele grele ale ştiinţei, care au afirmat în unanimitate că doctorul Samuel J. Krosewits inaugurează o nouă abordare asupra materiei, realizând în mod practic sinteza mult aşteptată între fizică şi filozofie, tânărului geniu i-au fost alocate toate fondurile şi facilităţile pe care le-a pretins pentru cercetările sale. (Uneori se întâmplă şi astfel de minuni: ca o persoană cu capacităţi ieşite din comun să primească toate şi singurele înlesniri pentru a da roadele minţii. Singurele fiindcă, dacă nu ar fi fost lăsat să facă doar ceea ce făcea, mai mult ca sigur că fie că ar fi abandonat munca în acel loc, fie s-ar fi plafonat într-un travaliu de rutină. Dr. Krosewits nu se putea adapta, pentru a fi creator avea nevoie ca toţi cei care intrau în sfera sa de activitate să se adapteze ei la cerinţele sale. Dr. Krosewits nu se supunea niciunui şef. Nu din orgoliu, ci pentru că nu putea gândi decât pe cont propriu.) Aşa că a fost lăsat să lucreze când, cum şi la ce îl împingea geniul. Geniu, deoarece fondurile pentru aparatura şi personalul ce i-au fost puse la dispoziţie se amortizau cu asupra măsură, rezultatele din Laboratorul SJK – Laboratorul Samuel J. Krosewits – se materializau în aplicaţii fundamentale. E drept că la intervale ce nu puteau fi estimate, dar se materializau. De aceea, Laboratorul SJK a primit un statut special, colaboratorii lui Samuel J. trebuiau să semneze un angajament că nu vor divulga nimic din ceea ce se întâmpla acolo, iar întregul edificiu era sever securizat. Samuel J. Krosewitz a devenit el însuşi un secret de stat.
Singura mare problemă în păstrarea informaţilor venea tocmai din partea geniului. Care, ca mai toate geniile, nu putea fi înregimentat. La puţinele congrese internaţionale la care accepta să participe – şi unde spunea că se plictiseşte îngrozitor – ţinea câte o comunicare exact cu subiectele care n-ar fi trebuit discutate în public. Norocul a fost că, multă vreme, demonstraţiile sale n-au fost înţelese decât parţial chiar şi de către elitele ştiinţifice. Sugestia că ar fi indicat să expună doar aspectul filosofic al temelor abordate, fără a se referi şi la aplicaţiile practice n-au avut efect. Doctorul Krosewitz spunea doar ce voia.
La vârsta de treizeci şi opt de ani, Samuel J. Krosewitz a dispărut complet din spaţiul public. Se spunea că ar fi fost sechestrat de către finanţatorii săi, întrucât o invenţie încă nepatentată ar fi fost piratată de două firme concurente, în urma unei conferinţe ţinute de Dr. SJK la „Congresul Internaţional al Noii Ere a Lumii”. (Cele două firme concurente au ajuns să se dea în judecată reciproc pentru licenţierea noului produs, proces ce s-a tărăgănat suficient de multă vreme pentru ca din Laboratorul SJK să iasă o variantă mult îmbunătăţită.) Oricum, Krosewits n-a mai participat la nici o sesiune ştiinţifică şi misterul ce plana asupra vieţii sale a îmbrăcat numeroase mituri. Nu se ştie dacă acea recluziune i-a fost impusă sau nu, cert este că savantul se simţea bine: în fond, avea tot ceea ce-şi dorea, tot ceea ce-i umplea viaţa – Laboratorul SJK cu personalul de cea mai înaltă calificare, aparatura ultimul răcnet şi consumabile fără limite. Precum şi, drept bonus, o anexă, o grădină superbă, unde stătea ore întregi în lungi reverii. A! Şi încă un lucru, de fapt, nu un lucru, ci o fiinţă: SJK a primit pentru folosinţă şi o femeie, şefii apreciind că Samuel J. Krosewits, fiind şi el bărbat, probabil că se pierde în gânduri erotice o parte din vreme, în loc să se concentreze doar asupra muncii sale.
SJK în carne şi oase a dispărut cu totul din faţa publicului. Dar, în loc să-i dispară şi faima, aşa cum se întâmplă de obicei cu starurile intrate în umbră, renumele i-a tot crescut. Un tabloid a publicat o fotografie-colaj cu marele savant surprins pe o plajă şi a subtitrat că geniul naţional s-ar afla într-o ţară străină, lucrând pentru acea ţară. Au urmat o serie de articole „preluate din surse care doresc să-şi păstreze anonimatul” în legătură cu subiectul acelei munci, desigur nişte invenţii revoluţionare pentru industria de război. Bineînţeles că invenţii revoluţionare, la ce altceva te puteai aştepta de la SJK?
Cum invitaţiile la trei mari congrese ştiinţifice au rămas fără nici un răspuns, supoziţiile în legătură cu „misterioasa dispariţie” s-au tot înmulţit, iar SJK a devenit cel mai aşteptat subiect de presă. Nici o publicaţie ce se respectă nu şi-a putut permite să-şi frustreze cititorii de „informaţiile cele mai noi despre SJK”. Iar când chiar nu aveau ce povesti, apăreau pe prima pagină atenţionări că într-unul dintre numerele viitoare „onoraţii noştri cititori vor găsi un material exploziv despre SJK, material care va elucida definitiv misterul!”. Şi televiziunile se ocupau în aceeaşi măsură de Marele Dispărut, numeroasele BREAKING NEWS anunţând faptele cele mai năstruşnice: ba că Samuel J. Krosewits ar fi fugit cu o foarte cunoscută balerină aflată cu azil politic într-o ţară din America Centrală, asta după ce a explodat şi bomba că Samuel J. Krosewits ar fi fost însurat cu trei copii, ba că Dr. Samuel J. Krosewits ar fi victima unei răpiri a unui comando al unui stat terorist care cere 100.000.000.000 (o sută de miliarde) de dolari răscumpărare, iar guvernul a decis să nu plătească o asemenea sumă. Faptul care a făcut să se nască LUpSSJK (Liga Umanitară pentru Salvarea lui Samuel J. Krosewits). LUpSSJK a devenit foarte repede partid politic şi a câştigat 34,36% din voturi, absolut suficiente pentru a intra la guvernare, însă şi-a pierdut mult din credibilitate când nici din această postură nu s-a votat – şi n-a votat nici măcar LUpSSJK! – exorbitanta sumă pentru răscumpărarea savantului.
În realitate, lucrurile au fost mult mai complicate: pe de o parte LUpSSJK promitea mereu că este pe punctul de a-l aduce pe SJK acasă, pe de altă parte, opoziţia a acreditat părerea (îndreptăţită) că dacă LUpSSJK l-ar elibera pe SJK, şi-ar pierde obiectul muncii şi ar trebui să se dizolve, or LUpSSJK avea patru miniştri în cabinet, precum şi o pondere mare în Parlament, aşa că n-avea nici un interes să rezolve problema.
Subiectul SJK a devenit cu adevărat fierbinte când mijloacele de informare în masă au popularizat că genialul savant se află la ultimele experimente cu noua sa armă, armă cu care statul unde a defectat marele om de ştiinţă va putea şantaja întreaga omenire. Acesta a fost bulgărul care a declanşat cu adevărat avalanşa. În sprijinul inventării de către SJK a îngrozitoarei arme de distrugere în masă, au fost scoase la iveală trei discursuri şi un articol în care savantul făcea anumite afirmaţii care au dus la un nou curent filosofic, fatalismul obiectiv, un curent care pretindea că lumea a ajuns la stadiul când civilizaţia tinde spre distrugerea planetei şi că singura salvare a Planetei Albastre este chiar dispariţia omului. Într-adevăr, o mulţime de romane, dar şi de ecranizări, filme mai mult sau mai puţin documentare, au exploatat acest subiect. A fost nevoie de o acţiune secretă a guvernelor pentru a stopa o producţie care ameninţa să ducă la sinucideri în masă ori la declanşarea intenţionată a unui cataclism de către unul dintre susţinătorii fanatici ai sectelor religioase inspirate din fatalismul obiectiv.
Tot conducătorii statelor, în urma unor întâlniri speciale, au decis să-şi unească eforturile pentru descoperirea locului unde s-ar afla inventatorul şi a anihila îngrozitoarea armă, indiferent de costurile umane şi materiale solicitate. (Influentul politolog Ramon Speek, altădată atât de prudent în afirmaţii, a scris că „Problema SJK are şi o latură extrem de pozitivă: pentru prima oară în istorie, diferitele ţări lucrează împreună pentru acelaşi scop, trecând, cel puţin pentru moment, de numeroasele dispute încă nerezolvate – şi care probabil nici nu vor putea fi rezolvate vreodată”. Şi concluzionează: „Dacă nu ar fi apărut cazul SJK, împreună cu isteria de masă provocată, atunci un caz SJK ar fi trebuit să fie inventat. Şi asta încă de mult, fiindcă ar fi salvat milioane de vieţi.”)
Deşi s-a ajuns la o colaborare instituţională fără precedent a diferitelor servicii secrete – care, totuşi, n-au uitat în întregime că vin din direcţii diferite, uneori chiar contrarii –, generalului Steven B. Ropott i-a scăpat, la o conferinţă de presă, că „Noi nu facem decât să căutăm acul în carul cu fân. Numai cine a lucrat în cadrul serviciilor poate aprecia cât de uriaş este acest pământ, câte unghere are, câte locuri unde cel căutat se poate ascunde sau unde uneori intră şi iese după un timp cu o altă înfăţişare şi cu o altă identitate. Iar pe pământul acesta uriaş şi plin de ascunzători şi de capcane, pe pământul acesta uriaş care astăzi poate fi repede înconjurat, nici măcar nu ştim unde să căutăm cu adevărat.”
Când panica maselor se transmite şi politicii, viaţa devine imprevizibilă. Într-adevăr, generalul Ropott a avut dreptate: nici SJK şi nici locaţia unde-şi desfăşura activitatea n-au putut fi descoperite. În schimb, neîncrederea între state piaţă Energia SJK. Şi, într-adevăr, în urma acestei înţelegeri, sumele acelea au intrat în conturile IBML. „Energia SJK nu este o ameninţare decât dacă este implementată brusc. Va veni, în mod sigur, o vreme când economiile globale vor fi pregătite pentru Energia SJK, dar acest lucru nu se poate întâmpla decât treptat: ceea ce s-a încercat acum a fost asemenea unei terapii de şoc asupra unui organism neobişnuit cu medicamentul, aşa că n-a fost în stare să-l asimileze şi risca să sucombe”.
„Iată, s-a trecut şi peste această criză majoră, când Energia SJK s-a dovedit la fel de ameninţătoare pentru echilibrul lumii ca presupusa armă letală generală! Şi din nou, eroul negativ este acelaşi doctor Samuel J. Krosewits. O a treia nenorocire venită din mintea bolnavă a aceluiaşi trebuie neapărat prevenită!” era părerea generală şi, ceea ce contează cu adevărat, părerea marilor decidenţi.
Embargoul a fost ridicat, iar viaţa îşi urma cursul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Producţia de Energie SJK a fost stopată, iar Laboratorul SJK închis, sigilat şi pus sub pază internaţională. Deşi produsul s-a precizat că este atât de la îndemână, „asemenea oului lui Columb”, reţeta substanţei din miraculoasa eprubetă din care doctorul a turnat câteva picături în damigeana cu apă, în cadrul epocalei sale demonstraţii televizate, a rămas încuiată în seiful din perimetrul interzis. „Când omenirea va fi pregătită şi nu va mai fi folosit ca o terapie de şoc, laboratorul va fi desigilat, iar reţeta va fi pusă la îndemâna tuturor” s-a precizat în comunicatele de presă.
„Doctorul Krosewits este trimisul Satanei!” a apărut în tot mai multe publicaţii şi mâzgălit cu graffitti pe zidurile caselor din marile oraşe şi din numeroase sate. „Odată cu energia diavolului, doctorul Krosewits şi-a semnat condamnarea la moarte” a devenit o expresie ajunsă slogan. Experienţa prin care tocmai a trecut omenirea a fost prea dură, aşa că un raid al unui stat neidentificat a bombardat sediul IBML. „În politică, mai ales când e vorba despre viaţa întregii omeniri, nu poţi fi niciodată suficient de prevăzător” s-a „justificat din punct de vedere moral” bombardamentul.
Au urmat din nou numeroase informaţii din „surse de maximă încredere, dar care ţin să-şi păstreze anonimatul”. În ciuda acelor „informaţii”, nici o ţară nu şi-a asumat atacul, nici o ţară nu l-a condamnat, nici Consiliul de Securitate nu a luat poziţie. Nici măcar IBML nu a cerut despăgubiri. (În mod ciudat, la momentul agresiunii, în uriaşul sediu nu se afla nici un om, iar societatea de asigurări a plătit mai repede uriaşele daune ca oricând. Ba da, întâmplător, în momentul agresiunii, în sediu se afla tocmai doctorul Samuel J. Krosewits, şezând pe un şezlong din grădina unde obişnuia să rămână adâncit în gânduri. În gândurile sale care, o dată cu el, au pierit şi ele. O nenorocire nu vine niciodată singură!)
Sfântul Emanuel Ereticul
În revista „XYZ”, a apărut un reportaj despre androizii legendari care ar fi bântuit în evul mediu coasta de sud a peninsulei iberice şi care şi-ar fi făcut din nou apariţia. Textul a fost publicat însoţit de câteva fotografii – destul de neclare – „realizate de un amator” şi stârnind atât entuziasm, cât şi zâmbete ironice.
Începând de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în Andaluzia, s-a născut obiceiul ca în fiecare toamnă, într-o anumită seară, să se cerceteze de către o mulţime curioasă creasta culmii Sfântului Emanuel Ereticul. Dacă oamenii adunaţi la poala muntelui au impresia că văd profilată în noapte silueta cu dreapta ridicată, semnul este interpretat drept sfârşitul unei epoci: al unei molime îndelungate, al unui război parcă interminabil, al unei domnii. (Prima oară, se pare, „semnul” a fost interpretat, înaintea urcării pe tron a lui Carol al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei Habsburg în Spania.)
De prin 1780, în locul acela, căţărată pe stâncă, a fost amplasată o statuie. Poziţia a fost atât de bine aleasă, încât depinde de lumina lunii dacă poate sau nu fi desluşită figura de jos. Câteodată, la asfinţitul soarelui, statuia pare să ardă şi să se topească în văzduh.
1 Paranteza scribului.
