TRĂIRILE MALEFICE (30)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Aceste rânduri, scrise cu ocazia recentei dispariţii a eminentului cărturar, ar putea suporta o completare: în casa memorială, care se pregăteşte şi care va fi inaugurată cât de curând, se află şi arhiva personală a marelui dispărut. Documentele sunt legate în mape din piele de porc şi numerotate cu grijă. Totul se găseşte în cea mai mare ordine, doar câteva pagini au fost smulse din dosarul despre justiţie. Din cuprinsul respectivei mape se poate observa că lipsesc însemnările capitolului „Delicte care încă nu sunt delicte şi cum poţi profita de pe urma lor. Exemple şi aplicaţii. Elucidarea subiectului”. Chiar urmând firul atât de limpede al logicii savantului, acest capitol n-a mai putut fi niciodată reconstituit. Cum, adică, „delicte care încă nici nu sunt delicte şi cum poţi profita de pe urma lor?”)

De unde brusca prosperitate a tânărului savant? Iată o întrebare pe care, iniţial, nu şi-au pus-o decât răuvoitorii. Invidioşii şi rataţii… Trei procese ce i-au fost intentate succesiv prin anii ´30 s-au stins înainte de a ajunge în dezbatere: le lipsea motivaţia juridică. Aşa că a devenit cu totul neplăcut să discuţi acest subiect. Nu-l discuta nimeni, că doar nu era să pună un semn al întrebării la „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg”!

Noaptea tablourilor

Se tot vorbeşte despre păpuşile şi jucăriile care se trezesc noaptea şi zburdă libere prin încăperi, despre obiectele din rafturi care suferă asemenea oamenilor, despre paharele din vitrine ce se îmbrăţişează pe ascuns. Am auzit şi despre tablourile ce-şi au viaţa departe de privirile noastre şi despre agitaţia de după închiderea muzeului prin sălile unde sunt expuse capodoperele. Un paznic cam beţiv şi infatuat, mândru nevoie mare că are voie să poarte armă, a fost, se spune, martorul unei asemenea scene incredibile, însă mărturia lui n-a găsit prea mulţi ascultători dispuşi să-l creadă, tocmai din pricină că pe un asemenea individ nu prea poţi să-l iei în serios şi, mai ales atunci când povesteşte cu tupeu asemenea lucruri, n-ai de ce să faci excepţie.

Se întâmplase să fie mai indisponibil ca de obicei într-o după-masă, dar încă suficient de lucid pentru a-şi da seama că şeful va realiza starea în care se găsea, acelaşi şef ce nu-l putea suferi şi-l ameninţa de atâta vreme că abia aşteaptă prima ocazie spre a-l da afară. Până în ziua aceea, omul nostru reuşise să se ţină suficient de drept şi să rostească suficient de clar cuvintele pentru a înlătura orice acuzaţie. Dar în după-amiaza cu pricina, trebuii să-şi recunoască şi el că s-a cam întrecut cu gluma, că riscă să nu se mai poată controla, aşa că se refugie într-o debara şi aşteptă acolo să-şi mai revină. Însă, dând de căldură, paznicul adormi pe nişte baloturi şi nu se trezi decât după mai multe ceasuri, la o oră când dispăruse şi geana de lumină ce intrase până atunci pe sub uşă, iar ochii nu-i mai găseau nici un minim de scânteie cu care să se poată obişnui pentru a vedea. Era întuneric beznă în debara şi, după ce se trezi, paznicul nostru cercetă, la început instinctiv, dacă mai are pistolul asupra sa, apoi îi mai trebuiră câteva minute până să-şi dea seama unde se află şi cum a nimerit acolo. Aprinse lanterna – avută de asemenea în dotare – şi constată că era de mult trecut de ora închiderii muzeului, că se afla, deci, captiv, împreună cu operele de artă, în spatele uşilor grele încuiate şi prevăzute cu complicate sisteme de alarmă. Să fi încercat să iasă ar fi fost o adevărată prostie: ar fi însemnat să declanşeze toate sirenele şi semnalele cu care ar fi chemat poliţişti de la mai multe circumscripţii, ar fi fost obligat să dea o mulţime de declaraţii şi şi-ar fi pierdut – în cel mai bun caz! – slujba. Cel mai cuminte lucru a fost să aştepte în muzeu până la ora deschiderii, amestecându-se atunci printre colegi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi cum în jurul tablourilor trebuia să fie mereu o temperatură constantă, în interiorul muzeului era cald, plăcut, până la urmă nici nu se implicase în cine ştie ce nenorocire.

Doar că atunci când deschise uşa de la debaraua unde se ascunse înainte de a adormi, îi izbi un zgomot cu totul neaşteptat (dacă ar fi să-l credem). Adevărul este că nici el nu insista prea mult, ajuns în acest punct al povestirii şi o mai dădea pe glumă fiindcă nici nu era crezut şi nici nu era în interesul său să povestească la prea multă lume cum de s-a nimerit să fie martorul întâmplărilor care au urmat. Dar, fiindu-i totuşi greu să renunţe şi mai ales părându-i rău să piardă prilejul de a deveni un fel de erou, singurul om ce a asistat la asemenea scene şi, nu în ultimul rând, pentru a-i sluji în apărare, nu putea să renunţe cu totul la bazaconiile pe care le debita, aşa că le mai completa cu povestea cum că i-ar fi fost rău, că ar fi leşinat şi alte asemenea tertipuri arhicunoscute şi total lipsite de imaginaţie, cu ajutorul căror încerca să justifice cum de a rămas noaptea aceea în muzeu. Ceea ce era însă într-adevăr greu de explicat era cum de a putut un asemenea om să aibă brusc suficientă imaginaţie pentru atât de ciudata lui istorisire.

Deci, pretindea el, abia ieşit din debara şi fiindu-i încă rău – dar, dacă e să credem ceva, ştim că nu aceasta a fost realitatea, ci că n-a fost decât mahmur -, căznindu-se să nu facă prea mult zgomot pentru că „mai ştii ce mijloace de alarmă au inventat ăştia”, nu era exclus ca totul să înceapă să ţârâie şi să vâjâie numai fiindcă el ar călca prea apăsat, fiind, deci, atent să nu facă nici cel mai mic zgomot, constată cu nemulţumire că aude totuşi paşi. Îi mai trebuiră câteva clipe să se dezmeticească în întregime şi aceea a fost clipa când şi-a dat seama că nu-şi aude propria călcătură, ci a altcuiva. Nu, nu pe a altcuiva: auzea o mulţime de paşi, o hărmălaie întreagă, voci, răcnete, vorbe în diferitele limbi ale Babilonului, zăngănit de săbii, scâncete de copii, tropote de cai. „Ei, asta-i totuşi prea mult!” îşi spuse fără să poată să creadă nici el că ar putea fi cineva suficient de idiot încât să intre călare într-o sală de muzeu astfel păzită ca aceea în care… un muzeu de renume mondial, unde…

Când îşi vârî şi el capul, cu mii de precauţii, pe uşă, imaginea care i se relevă îl ţintui locului. În timpul scurtului drum pe care a fost nevoit să-l parcurgă de la debara, de-a lungul unui coridor, mai avu vreme să-şi spună că ar putea să-i prindă pe indivizii aflaţi în muzeu, fapt ce i-ar aduce în mod sigur o avansare. Da, dar ar putea fi ucis şi el, fiind clar, după zgomotul stârnit de intruşi, că erau într-o superioritate covârşitoare! Or, tot datorită acelor zgomote, ar putea să apară, din clipă în clipă, poliţia şi, dacă l-ar prinde şi pe el alături de infractori, s-ar spune că… s-ar putea chiar pretinde că el a rămas intenţionat în monumentala clădire pentru a deschide porţile răufăcătorilor. Toate astea au reuşit să-i treacă prin cap în doar cele câteva secunde. Îşi pipăi încă o dată tocul pistolului, îşi scoase arma, o cântări în mână şi, puţin mai uşurat, trăi clipa când îşi vârî capul în deschizătura uşii.

O briză puternică îl izbi în faţă. Pe peretele opus, printr-o ramă mare, se putea pătrunde într-un peisaj riveran, cu o lume trebăluind agitată, îmbrăcată în vechi costume olandeze, indiferentă la marea agitată din depărtare. Oamenii vorbeau o limbă neînţeleasă de paznic, însă, e drept, nici nu le putea distinge prea bine vorbele întrucât se suprapuneau cu alte vorbe, în alte limbi, cu mormăielile pelerinilor din dreapta, cu tânguielile femeilor de lângă crucea de pe peretele din stânga şi cu blestemele călugărului cruciat atârnat chiar lângă uşă. Şi în afară de ei, mai erau în încăpere şi alte personaje, probabil venite din salonul de alături sau poate din părţile invizibile ale tablourilor, aşa explicându-se se pare şi fraza renumitului conservator al muzeului, care susţinea mereu că, de fiecare dată, capodoperele ne relevă o altă înfăţişare. Într-adevăr, unele figuri dispăruseră, între timp, în spatele ramelor, apărând, în schimb, altele, nu prea deosebite, putând fi chiar primele, de nu şi-ar fi schimbat locurile sub privirile neîncrezătoare ale paznicului uimit, dar atent.

Mai ales o scenă îi atrase cu putere atenţia: într-un ungher al tabloului cu olandezii de la malul mării, un băiat şi o fată nu lucrau câmpul şi nici nu se grăbeau undeva, asemenea numeroaselor alte figuri. Pur şi simplu se îmbrăţişau şi se sărutau, feriţi, e drept, de o salcie stufoasă, de orice privire indiscretă din partea contemporanilor lor. Doar că dacă aceia nu-i puteau vedea, în schimb îi privea cu insistenţă călugărul cruciat de pe peretele de vizavi. O privire rece şi neînduplecată îl făcea să nu se uite spre Golgota – care nu era nici ea prea departe de cadrul din care ieşise el -, ci tocmai spre aceşti doi copilandrii nevinovaţi hârjonindu-se ascunşi de frunzele unui copac. (Poate că nici nu era salcie arborele acela, a admis mai târziu paznicul.) Lucrurile se petreceau astfel, adică de aceea se uita călugărul ţintă spre cei doi tineri şi nu spre muntele sfânt, fiindcă aceasta era poziţia eternă a personajului şi, dacă ar fi privit spre Golgota, ar fi trebuit să-şi mişte capul, să se întoarcă aproape cu tot corpul spre dreapta. Aşa gândi paznicul la început, dar, pe urmă, remarcă uluit, tot mai uluit, că nici n-ar fi chiar atât de nemaipomenit să se mişte şi călugărul, odată ce tinerii se sărutau cu atâta dezinvoltură, iar celelalte personaje îşi schimbau şi ele mereu poziţiile după propria lor voinţă. Numai monahul stătea pironit în nemişcarea sa şi doar ochii îi erau vii, privind sever şi neîncetat spre cei doi olandezi micuţi. Nu era vorba de ură în acea privire, ci, mai degrabă, imposibilitatea de a-şi schimba atitudinea, imposibilitatea de a se uita altfel decât cu asprime, cu lipsă de îngăduinţă, cu un fel de groază şi blestem către cei doi tineri care se iubeau, care nici nu l-au observat şi care nu l-au văzut nici în timpul zilelor când sutele de vizitatori umpleau sala interpunându-se între tablouri, între figurile acelea diurn nemişcate, vieţuind între patru şipci încleiate în colţuri. Sau între ramele groase, aurite, bogat ornamentate. Tot aia… Ei nu l-au observat niciodată, preocupaţi fiind doar de propria lor dragoste în ascunzătoarea ştrengărească pe care şi-au găsit-o şi cu ajutorul căreia au izbutit să se izoleze de contemporanii lor şi, credeau ei, de toată lumea. Şi erau atât de mici în colţul lor de pe pânză, aproape acoperiţi şi de rama groasă dintr-un blondel complicat acoperit cu sculpturi, adevărate opere de artă la rândul lor, încât aveau şi ei dreptate atunci când îşi închipuiau că au toate şansele să treacă neobservaţi: cine se uită la toate personajele unui tablou atât de complex? (De ar face-o cineva, ar putea remarca uşor că lucrurile nu sunt întotdeauna identice nici măcar vreme de două zile consecutiv, că oamenii şi animalele de pe pânză şi-au mai schimbat peste noapte poziţiile, că igrasia de pe peretele unei case şi-a mai făcut de cap şi că – asta până şi oamenii aceştia atât de superficiali chiar că ar trebui să observe – locul unui ţăran a fost luat de fiul său, al altuia de către o bătrână şi că al treilea pur şi simplu a dispărut fără înlocuitor, bucata de pânză astfel eliberată ne mai oferind privirii decât un arbust lipsit de relevanţă¹. Şi, atunci, cum să nu-şi fi făcut tinerii noştri iluzii că ar putea trece neobservaţi?)

Călugărul bărbos, cu ochii aproape acoperiţi de pelerina întunecată, era înzestrat cu o arbaletă pe care o purta prinsă pe spate, cu o spadă la brâu şi cu o cruce în mână². Era singurul care nu se mişca dintre toată puzderia de personaje în neîncetată agitaţie, ele încercând parcă să recupereze timpul zilei, când erau obligate cu toatele să obosească în aceeaşi poziţie. Era nemişcat călugărul³ şi paznicul poate de aceea îl privea cu atâta insistenţă, singurul diferit de ceilalţi călugărul, singurul nemişcat chiar şi atunci când ar fi putut să-şi dezmorţească membrele; monahul era nemişcat, doar ochii îi priveau tot mai fix, mai neîndurător, spre cei doi tineri care habar n-aveau. Şi, pe urmă, încet, imperceptibil, începu să-şi schimbe şi el poziţia, dar nu întorcându-se spre dreapta, pentru a privi şi a se ruga la Muntele Sfânt, ci executând doar un fel de răsucire a corpului, mişcare exersată pentru scoaterea arbaletei din cureaua prinsă la spate. La început, nici paznicul nu realiză că se schimbă ceva în poziţia călugărului, i se păru doar că tabloul primeşte o altă perspectivă, că unghiul din care a fost pictat personajul s-ar fi modificat ulterior, un fel de anamorfoză, nimic nu părea că se mişcă, nimic nu părea că are de gând să-şi schimbe poziţia cu scopul de a face altceva decât făcea de atâtea sute de ani, de când pictorul şi-a semnat opera, blestemându-l în clipa aceea în încremenire şi glorie în încremenire. Păi, ce destin i se potriveşte mai bine unui călugăr? Şi de ce să rupă tocmai un monah această soartă, după ce a asistat impasibil atâta vreme la agitaţia tuturor celor din jurul său?

Şi parcă nu s-ar fi întâmplat nimic de când şi-a scos călugărul arbaleta de la spate, cei doi tineri continuau să se sărute, femeile să jelească la poalele crucii de pe Golgota, un domn arogant în armură plecă, zăngănindu-şi fiarele, în salonul vecin pentru a îngenunchea în faţa unei infante de o frumuseţe pe gustul unor secole de mult uitate, Hercule îşi desăvârşea – pentru a câta oară? – una dintre minuni (elev sârguincios, de aceea este dat mereu de exemplu), o ramă rămăsese goală încă de dinainte de a-şi băga paznicul capul pe uşă, doar un interior de încăpere trădând din ce secol a evadat locatarul din timpul zilei. Călugărul şi-a scos arbaleta, o potrivi în poziţie de tragere, îşi făcu cruce şi ţinti spre perechea ce se săruta ascunsă după ramurile stufoase ale sălciei… sau, mă rog, ale copacului respectiv, călugărul ţinti încet şi parcă fără să se mişte, de parcă de la început asta ar fi reprezentat tabloul: un călugăr cruciat ţintind în mod alegoric în cine ştie ce duşman al credinţei. Nimic nu s-a schimbat, nici măcar privirea din ochii călugărului şi abia după o vreme paznicului îi fu dat să vadă, cu groază, cum o ploaie de săgeţi s-a împlântat în pânza de vizavi, sfârtecând-o în dreptul sălciei… mă rog, a copacului stufos, ucigându-i pe cei doi tineri, ba chiar şi pe un ţăran, „victimă colaterală” ce a arat neştiutor de partea cealaltă a copacului.

„O pânză distrusă este o pânză distrusă” gândi paznicul şi-şi blestemă zilele că tocmai lui trebuise să i se întâmple să rămână în noaptea aceea în incinta muzeului. Săgeţile au rămas împlântate în pânză, astfel încât incidentul va atrage atenţia de la început oricui ar fi intrat în salonul unde atârnau de atâta vreme netulburate tablourile cu călugărul cruciat, olandezii de pe câmpul de la marginea mării, pelerinii şi femeile jelind lângă cruce. Se vor face anchete peste anchete şi va ieşi totul la iveală, totul în afară de adevăratul făptaş, pentru că nimeni nu va crede că un personaj de pe o pictură este în stare să arunce cu săgeţi într-o altă pictură, pentru că nimeni nu va fi dispus să-l asculte, atunci când va trebui să declare că…

Şi Paznicul mai observă cu groază că lucrurile nu s-au terminat, că fiorosul călugăr ţintea în continuare, metodic şi cu aceiaşi uitătură neîndurătoare, deşi lipsită de ură, distrugând tablou după tablou, sfâşiind pânzele cu săgeţile sale ascuţite şi lipsite de sens. Iar el, omul plătit să asigure securitatea valorilor de artă, comorilor inestimabile, după cum a învăţat mereu, până ce a ajuns să creadă şi el că acele pânze străvechi ar fi de folos pentru ceva, ba chiar că ar fi de neînlocuit, că ele s-ar situa peste banalitatea umană, tocmai el, paznicul, stătea pironit locului de un minut ori de mai multe ore, cu capul vârât în deschizătura uşii, privind la scena incredibilă în care un tablou a înnebunit şi-şi omora vecinii. Şi, în tot acest timp, paznicul se întreba cum ar fi mai nimerit să procedeze, cum ar putea scăpa cu basmaua curată din încurcătura asta blestemată. „Asta-i soarta poliţaiului, îşi spuse, pornindu-se tocmai atunci pe filosofat, să fie un leneş nemaipomenit şi un mare laş, să stea o viaţă întreagă într-un colţ de stradă, să se lase ocolit de toţi criminalii şi să intre în pensie cu cele mai favorabile recomandări întrucât în sectorul lui nu s-a întâmplat nimic deosebit, sau să fie un ţintaş grozav şi un om cu o inimă vitează, dar să aibă parte de un eveniment după altul şi fie să scoată prea repede pistolul şi să omoare criminalul, trebuind apoi să facă faţă la zeci de anchete, fie să scoată pistolul prea târziu, somând o dată în plus şi nemaiapucând să mai răspundă la nici o întrebare a unui superior sârguincios. Să fii paznic într-un mare muzeu, să n-ai nici o treabă cu spărgătorii, dar să asişti la o autodistrugere isterică a… nu-i bine spus <isterică>, mai bine <premeditată>… Dar cin’ să te creadă?”

Până la urmă, trebui să ia totuşi o decizie, îşi scoase pistolul din tocul încălzit de atâta vreme în mâna-i transpirată, ţinti profesional între ochii călugărului şi abia mai avu timp să vadă cum acesta, întors parcă de când lumea spre el, trimite în direcţia sa o săgeată, parcă ultima săgeată pe care o mai avea… parcă ultima… parcă…

Pe urmă, aşa cum a prevăzut, doar era vechi în meserie, pe urmă, au urmat anchetele interminabile, neîncrederea, zâmbetele ironice succedându-se cu privirile ironice, concedierea, punerea sub urmărire penală şi clasarea dosarului pe motiv de dereglase psihică, efect al consumului îndelungat de alcool. Într-adevăr, cine să creadă toate bazaconiile fostului paznic, cine să creadă că un personaj dintr-un tablou ar fi încercat să distrugă… cu nişte săgeţi (!) un tablou atârnat vizavi de locul unde se afla el însuşi amplasat? Cine să creadă toate astea, mai ales că pe pictura cu olandezii care s-ar fi sărutat la umbra unui copac stufos – desigur că nu era vorba acolo de nici o salcie! -, pe pictura cu atâtea personaje, unde nu se găsea nici o pereche îmbrăţişată, nu s-au găsit bineînţeles (BINEÎNŢELES!) nici un fel de urme care să ateste că asupra pânzei s-ar fi operat în vreun fel ce i-ar fi putut dăuna? Şi cine să accepte, atunci, ieşirea cu totul patologică a paznicului, a fostului paznic, care a tras un foc de revolver într-o pânză de o inestimabilă valoare a unui mai artist flamand? Că a fost şi paznicul rănit? La un om atât de surescitat la ce să te mai aştepţi? La cei aflaţi în crize de delirium tremens s-au putut semnala şi lucruri şi mai şi! Ehei! Ehehehei!