În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Cel mai trist om din lume
„Toţi oamenii superiori în filozofie,
politică, poezie sau artă sunt melancolici”
– Aristotel, Probl., 30, I.
De o vreme, lui Poolo i-a mers vestea că ar fi cel mai trist om din lume. Atât de trist încât oricine se uita la el îşi petrecea restul zilei cuprins de o neţărmurită melancolie. Dar ce spun „restul zilei”? O săptămână întreagă după ce-l întâlneai nu mai erai bun de nimic. O durere atât de adâncă îl înconjura din toate părţile încât te şi mirai cum de mai poate trăi fiinţa aceea atât de încercată.
N-a trecut mult timp şi ziarele, mereu în căutare de senzaţional, au început să se ocupe tot mai insistent de bietul om. La început, un articol pe pagina 17, apoi altul, ceva mai amplu, pe pagina 3 şi, în curând, un reportaj cu fotografii pe chiar mijlocul mai multor publicaţii. Însă ziarele au trebuit să renunţe la acest subiect gras: cititorii refuzau să le mai cumpere, îngroziţi peste măsură de nefericirea personajului.
Nici posturile de televiziune n-au trăit o experienţă mult diferită: emisiunile cu Poolo nu puteau fi suportate decât de privitorii cu nervi de oţel. Pe lângă toate celelalte, când era convins să şi spună câteva cuvinte în faţa camerelor de luat vederi, tristeţea pe care o emana cel mai trist om din lume depăşea orice închipuire, iar bunele gospodine, mame, soacre şi bunici, călite în lungi vizionări de telenovele interminabile, renunţau chiar şi ele, disperate, după doar câteva clipe.
Poolo a fost plasat în Cartea recordurilor şi părăsit definitiv, mai ales după ce a apărut o Societate Anonimă pentru Salvarea Omenirii de Tristeţe (S.A.p S.O. d T.), societate care a arătat cu date irefutabile primejdia extraordinară degajată din „magnetismul sindromului tristeţii”, pe care l-ar fi emanat Poolo.
Într-o zi mohorâtă de toamnă, Finch, un agent secret fără scrupule, cu gândul doar la avansare, a dat, din întâmplare, peste un ziar vechi şi şi-a adus aminte de cazul Poolo în toată gravitatea sa. Convins că omul cel mai trist din lume, posesorul „magnetismului sindromului tristeţii”, ar putea deveni, la nevoie – bineînţeles numai în cazuri extreme -, după cum îşi asigură şiret şefii îngroziţi de idee, o armă de nimicire în masă deosebit de eficientă, Finch hotărî să ia problema în serios şi, fără să spună nimănui, plecă să-l caute pe Poolo.
Sosi a doua zi dis-de-dimineaţă în marele port, se cază la Hotel Parc şi-l întrebă, ca într-o doară, pe recepţioner ce se mai aude despre acel vestit individ… ââ..ă.. Cum l-a chemat? A, da! Poolo! Mai trăieşte?
Recepţionerul se întristă brusc şi marginile buzelor îi căzură până aproape de bărbie.
– Sigur că mai trăieşte. E toată ziua pe malul mării, stă pe o stâncă şi-şi pune marile probleme ale existenţei.
Recepţionerul îşi şterse ochii umeziţi, iar Finch mulţumi indiferent şi se grăbi spre locul indicat. Şi, fără să mai trebuiască să întrebe pe cineva, îl recunoscu de departe, stând cu spatele spre ţărm şi meditând profund. Poate că dacă n-ar fi avut norocul să-l vadă la început cu spatele, Finch nici n-ar mai fi avut tăria să se apropie. Aşa, îşi luă inima în dinţi şi, conştient de pericolul la care se expune, intră în vorbă cu cel mai trist om din lume.
Poolo nu făcu nazuri, nu se întrebă despre interesul străinului şi povesti firesc şi abătut motivul tristeţii sale.
– De ce sunt atât de trist? Păi, cum să nu fiu? Eu am crescut într-o familie foarte săracă şi la vârsta de opt ani păzeam oile pe toţi coclaurii. N-am avut bucuriile altor copii, însă eram fericit. Eram deosebit de fericit. Doar că trăiam foarte singur. Se întâmpla să nu întâlnesc săptămâni în şir nici o fiinţă cu care să mai schimb două cuvinte. Cu timpul, aproape că am uitat să mai şi vorbesc. Am crescut aşa, printre oi şi când am ajuns la o anumită vârstă, n-am avut şi eu parte de o fată cu care să mă sărut. Într-o zi blestemată, m-a văzut cineva călare pe o mioară. Eu m-am ruşinat, dar era prea târziu, nenorocitul mă filmase în momentele cele mai nepotrivite. Dar jur: s-a întâmplat o singură dată, tocmai atunci când s-a nimerit să fie un om de faţă.
De supărare, am lăsat turma în plata Domnului şi am plecat cât am văzut cu ochii. De încrâncenat ce eram, n-am refuzat nici o muncă. Lucram cât zece. Treptat, roadele au început să se vadă. Mi-am deschis propria afacere, apoi mai multe afaceri şi, după douăzeci de ani, am ajuns primarul acestui mare oraş.
Poolo tăcu şi privi amărât în zare. Când Finch crezu că n-o să mai scoată şi restul povestirii de la el, cel mai trist om din lume continuă:
– Vezi vapoarele acelea din larg? Aceea este o mică parte a flotei mele comerciale. Cu ea dau de mâncare la mii de marinari, precum şi familiilor lor. În sfârşit, Poolo se răsuci pe stâncă spre marele oraş. Dar cartierul acela de clădiri îl vezi? Sunt locuinţele sociale în care locuiesc şaizeci de mii de cetăţeni, care până acum câţiva ani n-aveau nici o speranţă la un apartament încălzit, cu lumină şi cu apă curentă. Toate blocurile acelea din banii mei s-au construit, iar oamenii plătesc o chirie mai mult simbolică. Dar şoseaua aceea suspendată peste munţi o vezi? Până acum trei ani, satele din partea cealaltă a versantului erau rupte de lume. Bineînţeles că şi autostrada tot eu am făcut-o. Şi mă mai întrebi de ce sunt omul cel mai trist din lume? Păi, nimeni nu-mi mulţumeşte pentru câte am făcut, nimeni nu mă invidiază pentru averea pe care singur am agonisit-o, nimeni nu menţionează că eu am scos din cea mai lucie sărăcie întreaga regiune. Toată lumea îşi aduce aminte numai de singura greşeală din viaţa mea şi îmi spune doar Poolo, amantul oii.
Finch l-a ascultat şi a plecat. Deocamdată, arma lui cumplită n-a fost încă pusă în aplicare. Dar serviciile secrete nu dorm.
