În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Adresa
“Mare rol joacă întâmplarea sau, mai bine zis, ea e totul în fiecare acţiune omenească.” – Demosthene, Olynthiae, 2, 22.
Gough mai citi o dată adresa de pe bileţel, apoi întrebă un trecător:
– Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde vine strada Mozart?
– Strada Mozart? O luaţi înainte şi după colţ…
– Mulţumesc!
– După colţul de pe partea cealaltă, apoi pe al doilea… ia să vedem… al treilea colţ pe stânga…
– Deci traversez strada şi primul colţ pe dreapta, după care al treilea…
– Nu, domnule! N-ai înţeles… Of, Doamne, cum să-l fac să priceapă?
– Dar am înţeles foarte bine…
– N-ai înţeles nimic!
Finch ţipase şi în dreptul lor se opri un domn mai în vârstă, cu o mapă elegantă sub braţ.
– Care-i necazul?
– Ia spune, îl întrebă Finch pe Gough, de fapt, ce cauţi dumneata pe strada Beethoven?
– Vrea să ajungă pe strada Beethoven? Dar de ce, mă rog, se interesă o femeie grasă şi cam vulgară.
– Pentru că… Dar eu căutam strada Mozart!
– De ce?
– Pentru că… pentru că îmi place muzica, încercă să glumească Gough.
– Încercaţi pe strada Tom Jones, îl sfătui un elev pistruiat.
– Fugi de aici, strada Tom Jones nici nu există, obraznicule! Ce tineret! Mă mir de ce mai iau dascălii salar, se lamentă domnul cel distins, cel cu servieta elegantă sub braţ.
– Să lămurim lucrurile, spuse sergentul cu autoritate. Unde vrei dumneata să mergi?
– Pe strada Mozart.
– Minte! Întreabă-l, domnule poliţai, dacă ştie măcar unde e strada Mozart!
– Unde e strada Mozart?
– Păi, tocmai asta am întrebat… tocmai…
– Aici eu întreb! Deci susţii că vrei să mergi într-un loc pe care nici nu-l cunoşti?
– O! De câte ori nu mergem într-un viitor necunoscut, replică avocatul apărării.
– Mă opun, strigă procurorul.
În sală, o doamnă din asistenţă îi explică vecinei:
– E spion austro-ungar!
– Dar Austro-Ungaria nici nu mai există!
– Şi ce?! Mă înveţi dumneata pe mine?
– Se trage din Nero, hotărî cealaltă după o matură chibzuinţă.
– Şi cu trenul jefuit cum rămâne? se interesă reprezentantul presei. Pentru banii furaţi de ce nu-l trageţi la răspundere?
– Cu strada asta Mozart este ceva suspect, trebui să admită judecătorul.
(Revista conservatorului de muzică LIRA protestă energic. La reprezentaţia cu “Nunta lui Figaro” au fost bătute trei plasatoare şi o solistă.)
– Să recapitulăm, mai zise judecătorul.
Iar ziarele se lamentau pe titluri de o şchioapă: “Poluarea oceanelor creşte pe zi ce trece.”
Aşa că au trebuit să-l condamne pe Gough la moarte.
Înainte de execuţie, a venit un înalt funcţionar în celula condamnatului, garantându-i graţierea şi chiar o frumoasă recompensă. Pentru asta, Gough ar fi trebuit să-i divulge doar numele celor mai importanţi conducători ai reţelei de spionaj economic.
Primele dubii în legătură cu vinovăţia lui Gough au apărut peste doi ani. Încetul cu încetul se dezgropă tot cazul. Ziarele făcură vâlvă, iar Metro Goldwyn Mayer turnă un film. O sectă religioasă îl declară mucenic. Conservatorul, care-i purta, mai nou, numele, institui o bursă pentru studierea vieţii lui Gough.
Peste alte câteva zeci de ani s-a descoperit că acel Gough n-a fost decât un descendent direct al lui Mozart. Un savant norvegian a reuşit să dovedească mai mult: nepotul lui Mozart, Gough a fost nepotul lui Mozart! După alte zeci de ani, s-a demonstrat – cu probe zdrobitoare! – că Gough a fost un fiu nelegitim al marelui Amadeus. Apoi s-a pus punctul pe i: Gough n-a fost altcineva decât Mozart însuşi şi, în după-amiaza aceea nefastă, n-a intenţionat decât să meargă acasă. Şi Mozart cine a fost? Nu se ştie. N-are importanţă.
Într-o zi, verificându-şi o adresă din carneţel, Mozart îl opri pe Finch:
– Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde vine strada Gough?
– Ia să vedem… zise Finch, scărpinându-se în cap într-un mod foarte ciudat, chiar transcendental, s-ar putea spune.
