În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Ceasul Martorului
„Cel mai preţios sfetnic al omului este timpul” – Syrus, 154.
Nenorocirile domnului Poolo au început in tramvai. Nimic, dar absolut nimic, nu prevestea nenorocirile ce aveau să se declanşeze şi să se amplifice necontenit, transformând un simplu incident minor într-o adevărată avalanşă de catastrofe. Ceea ce îndeplineşte soarta, omul trebuie să urmeze.
Aşadar, dl. Poolo a plecat, în dimineaţa aceea banală, de acasă, după ce şi-a luat în linişte micul dejun: ceai de măceşe, un ou fiert, pâine prăjită cu unt şi gem, precum şi o ceaşcă mică de cafea pe care, ca de obicei, a băut-o în picioare, în vreme ce verifica servieta dacă n-a uitat cumva ceva. Apoi a verificat de două ori dacă a încuiat bine uşa apartamentului şi a verificat şi cutia poştală (în care n-a găsit decât câteva reclame lucioase şi lipsite de relevanţă). Abia după ce a verificat tot ceea ce era de verificat, a părăsit imobilul şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai. A aşteptat şase minute şi a urcat in vagonul al doilea, găsind un loc în faţă stânga, geamul al doilea – până atunci locul său preferat! (Locul acela este în mod ştiinţific cel mai ferit de urmările unor accidente, dar şi de îmbulzeala posibilă la orele de vârf. Într-o statistică din 1986 se arată că din 865 de evenimente în care au fost implicate şi tramvaie, doar în trei au avut de suferii şi cei ce stăteau pe scaunul cu pricina şi doar doi au ajuns la spital. Cu răni uşoare.)
Aşadar, dimineaţa a început cum nu se putea mai bine. Dl. Poolo îşi privi ceasul: se afla în grafic – de obicei la ora opt şi douăzeci-opt traversa podul. Era opt şi douăzeci şi şapte de minute (după ceasul său…). Doamna care şedea alături de el şi care-l privea de mai multă vreme într-un mod absolut insistent, îl interpelă, până la urmă, şi verbal. Doamna era îmbrăcată într-un mod destul de… destul de… de nepotrivit pentru gusturile domnului Poolo, însă asta evident – evident! – nu era treaba lui. Doamna îl întrebă cât este ceasul. Opt şi douăzeci şi treizeci şi şase, răspunse Poolo. Fără a se mai uita la ceasul de pe mână. (Dacă au trecut podul la şi douăzeci şi opt, iar acum se aflau în dreptul muzeului de istorie, nu putea fi decât opt şi treizeci şi şase cu o aproximaţie de plus/minus nouăzeci de secunde. Evident. Din nou. evident!)
Doamna, fără măcar a-i mulţumi pentru amabilitate, continuă să-l ţintească aprig cu privirea. În felul ei atât de supărător. Dl. Poolo preferă să nu-i dea importanţă şi să se uite pe geam. Tramvaiul opri în staţia din faţa magazinului universal.
– Poate că pentru dumneata nu este important, dar eu te-am rugat politicos să-mi spui cât este ora. Văd că ţi-e tare greu să-mi răspunzi…
– Dar v-am precizat politicos că…
– Nici măcar n-ai catadicsit să te uiţi la ceas. Eu trebuie sa ajung la notar. Nu am ieşit la plimbare!
Doamna ţipase şi lumea din vagon se uită spre ei. Poolo continuă să privească pe geam. Mai avea o staţie până să coboare, scăpând de nebună. Însă nebuna se agita tot mai tare. Încă un minut, o jumătate de minut, a ajuns. Dl. Poolo se sculă de pe scaun şi dădu s-o ia spre coborâre, însă doamna ţipa acum isteric, era roşie ca racul, dădea din mâini şi exact înainte de a apuca Poolo să se strecoare pe lângă ea, căzu cu capul pe spate, rămânând, în sfârşit, tăcută. Poolo îşi continuă drumul spre uşa vagonului, însă cineva începu să urle că femeia a murit, că a fost omorâtă. Vatmanul refuză să deschidă uşa vagonului până la sosirea poliţiei.
– Cine este femeia? întrebă sergentul
– Nu ştiu. răspunse politicos dl. Poolo organului de cercetare.
– Au vorbit tot timpul, spuse un domn (domiciliat pe strada Mozart).
– M-a întrebat cât e ceasul.
– Au vorbit tot timpul, continuă să insiste ipochimenul.
– Femeia nu pare să aibă nici o rană, constată la o primă privire sergentul.
– A omorât-o cu vorba, se băgă în vorbă un tinerel.
– Fii, domnule, serios!
Chemară o salvare şi plecară cu toţii spre secţia de poliţie. Pentru declaraţii.
Peste câteva zile, dl. Poolo se pomeni acasă eu o citaţie la comisariat. Femeia avusese în întreţinere trei copii minori (Copii nelegitimi, desigur…)
Pe urmă, în mod logic, într-o vineri, fu invitat şi la tribunal. Unul dintre concubini solicita ceva, iar un alt concubin nu era de acord cu solicitarea. Judecătoarea era foarte curioasă să afle ce au discutat dl. Poolo cu decedata, în ziua aceea nefastă.
– Între opt şi douăzeci şi cinci şi opt şi treizeci şi şase, preciză martorul.
La următoarea citare, avocatul apărării simţi nevoia sa ştie de ce a durat atât de mult o discuţie, care în mod normal ar fi trebuit să dureze semnificativ mai puţin.
Procesul a început să treneze. Concubinul parte vătămată l-a invitat la o bere, ceea ce dl. Poolo bineînţeles că a refuzat. Totuşi, întâmplător sau nu, cei doi se întâlneau tot mai des în locuri publice. Individul, nu foarte şcolit, se dovedi un om de treabă. Doar destinul potrivnic l-a aruncat în situaţii dintre cele mai neplăcute.
Dl. Poolo trebuia să se prezinte tot mai des la tribunal, întrucât şi un al treilea concubin al decedatei a depus o plângere împotriva primului, iar al doilea, devenit tutorele celor trei minori, i-a acţionat în judecată pe al treilea şi pe primul concubin pentru abandonul copiilor. Aflaţi de aceeaşi parte a baricadei, primul şi al treilea concubin se găseau, totuşi, in relaţii cât se poate de proaste, existând şi intre ei un proces. Pe deasupra, amintiri vechi îi făceau pe toţi trei să se simtă geloşi. În toate aceste confruntări – cât se poate de omeneşti -, dl. Poolo era citat ca martor cheie. Individul de pe strada Mozart pretindea chiar că ar fi auzit martorul şi victima discutând agitaţi despre un notar, fapt tăinuit de martor la dezbateri. Până la urmă, procesele au început să se ţină lanţ. Domnul Poolo a trebuit să-şi ia concediu de odihnă, apoi concediu neplătit şi, după un an, să-şi dea demisia.
O ducea tot mai rău. Fu obligat să-şi părăsească locuinţa, să-şi ia o garsonieră ieftină la mansarda clădirii de lângă tribunal, să renunţe la cariera încă atât de promiţătoare abia cu doar doi ani în urmă, să trăiască din ajutoare de şomaj. Doar o mică moştenire îl mai ajuta să supravieţuiască demn.
Dl. Poolo deveni un personaj cunoscut în cartier: întotdeauna corect îmbrăcat. întotdeauna politicos, întotdeauna dispus să-ţi acorde o vorbă bună pe coridoarele tribunalului, întotdeauna gata să-ţi spună cât e ceasul. Lumea îl ştia drept Martorul şi, într-adevăr, cu timpul, era citat zilnic în cinci-şase cauze. Partea nobilă a acelui om a fost că niciodată nu s-a certat cu vreuna dintre părţi, oricât de puternice erau disensiunile în mijlocul cărora se potrivea să nimerească.
Până aici lucrurile au involuat într-un ritm suportabil. Dar atunci când, într-o joi, spre prânz, o bătrână muri cu spume la gură, după ce dl. Poolo îi spuse cât e ceasul şi se nimeri să fie de faţă şi individul de pe strada Mozart, făcându-se legătura între cele două decese, s-a putut stabili că domnul corect îmbrăcat şi cu aparenţe de cumsecădenie nu era decât un criminal. Un criminal în serie. Ce-l mâna pe el la faptă este greu de stabilit şi nici analizele de specialitate nu ne dau elemente demne de a fi luate în seamă.
Dl. Poolo a fost cercetat îndelung fără a putea fi condamnat, întrucât, dintr-o regretabilă eroare, în codul penal nu găsim absolut nici o precizare în legătură cu crimele cu ceasul brăţară şi nici antecedente nu există.
Când e văzut pe stradă, dl. Poolo este ocolit de toată lumea. Iar când se mai uită şi la ceas, cu gestul acum atât de bine cunoscut de toată lumea, panica se răspândeşte în tot oraşul. (Chiar dacă omenească, reacţia aceasta este nepotrivită: când a murit prima victimă, toate mărturiile atestă faptul că Martorul i-a spus ora exactă nefericitei fără a privi ceasul… Iată unul dintre puţinele lucruri sigure pe care le cunoaştem în legătură cu acest caz.)
De câte ori murea un om în oraş, se ştia cu precizie că Martorul îşi fixase din priviri în clipa aceea cadranul ceasului. (Nici să i se ia criminalului ceasul nu se putea fără vreo reglementare în vigoare.) Deşi folosită protocronic, sintagma „ceasul fatidic” de la ceasul de mână al domnului Poolo se trage.
Dl. Poolo trăi până la nouăzeci şi patru ani, fiind văzut mereu singur, însă corect îmbrăcat, mereu punctual (dacă n-ar fi atât de nepotrivit, s-ar putea spune că puteai să-ţi potriveşti ceasul după el), şi răspândind un oarecare sentiment de demnitate în jur. Martorul a fost o personalitate şi erai pur şi simplu obligat să-l respecţi. Doar la sfârşit a iscat unele probleme cu înmormântarea, nici o companie de pompe funebre nevoind să se ocupe de funeraliile sale. Numai doi voluntari oneşti, doi vagabonzi, acceptară să „facă ei treaba” (pentru o sumă frumuşică, sumă obţinută, pe de o parte, din subscripţie publică şi, pe de altă parte, din fondurile speciale ale primăriei). Cei doi vântură lume s-au îmbătat din banii primiţi şi au murit după doar două zile. Se spune că ar fi furat ceasul Martorului şi că acesta îşi continuă crimele în lume. Martorul sau ceasul? Desigur amândoi. Care, cu timpul, au devenit una.
Şi, cel puţin câtă vreme vor mai muri oameni, aşa se va spune.
