În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Răsplata capitală
„Zi şi noapte stă deschisă poarta negrului Pluton; dar a te întoarce şi a ieşi la lumina de sus a zilei, aceasta-i greutatea, aici e nodul.” – Virgiliu, Aen. 6,, 127.
Gough a fost extrem – dar extrem! – de pretenţios încă de mic copil.
Când a primit prima suzetă, a plâns necontenit, până ce nu i s-a dat o alta, mai moale, mai colorată şi mai aromată.
Când a fost premiat de către învăţătorul lui, la sfârşitul clasei întâi – desigur, pe deplin meritat, întrucât Gough a fost un elev deosebit de conştiincios şi de ambiţios – a refuzat premiul, provocând un imens scandal, el pretinzând că i se cuvine mai mult. Şi, într-adevăr, n-a mai pus mâncare în gură şi nici vorbă să-şi ceară iertare învăţătorului, directorului şcolii şi întregii asistenţe. Stătea întins pe pat şi se uita la tavan. Părinţii, după ce au văzut că nu au cum să-l pedepsească, n-au avut mai mult succes nici cu vorba bună. Până ce nu i-au completat premiul cu de trei ori valoarea sa. Deşi şi-ar fi dorit un premiu împătrit, copilul a acceptat compromisul şi a revenit la şcoală. (La o altă şcoală.) La finalul fiecărui an de învăţământ, lua în primire premiul şi aplauzele cu un zâmbet ironic, fiindcă ştia că acasă părinţii îl vor recompensa împătrit.
În timpul armatei, deşi s-a dovedit un soldat excepţional, a fost deferit Curţii Marţiale pentru că a refuzat o decoraţie, spunând că el, deşi simplu soldat, merită o distincţie de un rang mai înalt. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie lăsat la vatră cu grad de ofiţer, datorită faptului că a salvat, riscându-şi în mod incredibil viaţa, întregul regiment de atacul mişelesc al unui detaşament de atacatori sinucigaşi. (A fost ridicat direct la gradul de locotenent, generalii fiind conştienţi că el n-ar fi acceptat niciodată treapta de sublocotenent, însă a şi fost expediat imediat după ceremonia solemnă, sub escortă, la domiciliu, ca nu cumva să aibă vreme să refuze înalta onoare.)
A respins de trei ori titlul de doctor, fiind nemulţumit că nu i-a fost acordat calificativul Magna cum Laude, calificativ pe care l-a obţinut – mai mult pentru a se termina tărăşenia – abia cu a patra teză. (Oamenii de ştiinţă sunt mai invidioşi ca nişte copii…) Totuşi, a primit acasă, prin poştă, şi celelalte diplome, lucru care nu l-a determinat niciodată să şi folosească titlurile în activităţile sale academice juridice, economice şi medicale, punându-şi pe cartea de fizică doar epitetul, doctor în filozofie, adică doar doctoratul obţinut cu calificativul maxim.
A fost profund şocat când a fost numit preşedintele judecătoriei, dar şi mai jignit când a primit, tot prin poştă, preşedinţia tribunalului şi a refuzat să se prezinte la şedinţele guvernului, după ce i s-a atribuit portofoliul justiţiei. (De ce nu şi cel al economiei, unde a dovedit calităţi cu adevărat excepţionale?) Odată cu prăbuşirea cabinetului, Gough a devenit noul premier, însă a rezistat în funcţie doar puţine săptămâni, întrucât n-a reuşit să se înţeleagă nicicum cu şeful statului. În următoarea legislatură, în calitate de preşedinte ales, n-a mai avut prea multe conflicte, iar mandatul i-a fost apreciat în aceeaşi măsură de populaţie, cât şi de ceilalţi actori politici.
Singura problemă a fost cea cu academia, pe care a urât-o din suflet, atunci când, drept omagiu pentru meritele sale incontestabile juridice, economice, medicale şi filosofice a fost ales printre nemuritori. Atacurile sale împotriva preşedintelui înaltului forum au produs deliciul presei de scandal, dar şi al diferitelor emisiuni de televiziune. (Gough nu putea înţelege de ce un preşedinte de ţară nu poate cumula şi funcţia de preşedinte al academiei, mai ales că nu există niciunde în constituţie vreo precizare cum că ar exista incompatibilităţi între cele două demnităţi.)
După toate astea, trebuie amintit şi repetat – ori de câte ori ar fi necesar – că marele Gough a fost într-adevăr o figură remarcabilă în toate domeniile sale de exprimare şi că a dat, de fiecare dată, dovadă de o incontestabilă competenţă. Nimeni nici nu i-a contestat vreodată calităţile excepţionale, chiar dacă el a fost mereu frustrat că, dacă i se oferă ceva, nu i se oferă ceea ce ar merita cu adevărat. Raţionamentul său a fost acela că, dacă nu mai ceri ceva în plus, în caz că totuşi primeşti ceva, atunci acel ceva trebuie să fie la nivelul real al potenţialului tău. Dacă nu, mai bine nimic! Ce-i atât de greu de înţeles dintr-un asemenea comportament?
La sfârşitul primului său mandat, preşedintele s-a îmbolnăvit, dar n-a putut fi tratat fiindcă a refuzat să fie consultat doar de un profesor şi nu de un consult prezidat de prietenul său, eminentul ministru al sănătăţii. (Care era plecat la un congres la antipozi.)
Să nu uităm că preşedintele era de formaţiune şi medic – şi, desigur, nu ori ce fel de medic! – aşa că a fost tot timpul conştient de evoluţia precipitată a bolii sale, evoluţie sprijinită de refuzul de a se lăsa îngrijit în lipsa prietenului şef al sănătăţii naţionale.
Înainte de a muri, le explică tuturor specialiştilor ce stăteau disperaţi la căpătâiul său că ştie exact cum ar putea fi salvat. Le explică o metodă ingenioasă şi extrem de simplă. Din păcate, n-a vorbit atunci când metoda ar mai fi avut efectul scontat, deoarece nu este de prestigiul unui preşedinte de ţară să prescrie tratamentul unui bolnav, iar jurământul lui Hippocrat exonerează de obligaţii morale medicul în măsură a se consulta pe el însuşi. (Asta o ştia din jurisprudenţă, în care era de asemenea specialist de vârf, şi unde există două precedente în speţă.)
La funeraliile naţionale, toată lumea a răsuflat uşurată, crezând că ambiţiosul personaj nu va putea produce din nou o scenă penibilă, sub pretext că a fost tratat sub prestigiul cuvenit. Numai că sicriul cu corpul marelui erou a dispărut din capela unde a fost păzit trei zile şi trei nopţi de o gardă de onoare funerară. („SICRIUL MARELUI DISPĂRUT A DISPĂRUT!” au titrat cu litere de-o şchioapă ziarele din lumea întreagă.) Ancheta minuţioasă n-a dus la nici un rezultat.
Până ce un cioban a descoperit, întâmplător, ascuns după un zid de copaci, un mausoleu din marmură şi aur („Prima minune a lumii moderne”, cum a fost pe dată denumit, făcându-se aluzie la cele şapte minuni ale lumii antice, nici una atât de reuşită) – mausoleul lui Gough. Înăuntru, într-o atmosferă cu adevărat extraordinară, şirul interminabil de oameni veniţi din toate colţurile lumii, pot admira pe pereţi nenumăratele diplome, precum şi nenumăratele ordine primite de erou. Antum şi postum.
