PIETRELE (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Bunicul meu trebuia să fi fost foarte tânăr pe vremea aceea.

—           Uzina electrică s-a construit în ultimul an al secolului trecut. Ideea cu farul a apărut mai devreme. Fă și tu un calcul…

—           Pe urmă, când nu mai meșterea la mașinăria farului…

—           Nu se plictisea, bănuiesc, nici după aceea.

—           Nu, aici ai dreptate… N-a prea fost plictiseală pe aceste meleaguri nici… nici pe urmă…

—           Despre bunicul tău vreau să scriu în mod special… Mai ales că nu e foarte la îndemână să găsești prea multe dovezi scrise despre el…

—           El a fost vecin cu familia Brediceanu și de aceeași vârstă cu Caius. Au cântat împreună la Concordia, pe urmă, când Caius a fost notar al ședinței de la Alba Iulia, bunicul meu a plecat cu el și tot împreună au fost și când l-au întimpinat pe generalul Berthelot la Giurgiu. Am scrisori de-ale lui Caius Brediceanu către bunicul meu de pe vremea când Caius era secretarul lui Vaida la Conferința de pace de la Paris și altele când îi scria de pe la misiunile pe care le-a condus.

—           Știu, și până la urmă ai să-mi dai mie toată această arhivă.

—           Ți-o voi da.

—           Numai că eu știu și alte lucruri despre bunicul tău, zis și Șurubel.

—           Șurubel i se spunea, într-adevăr.

—           Cunosc, de pildă, o serie întreaga de amănunte de pe vremea când Șurubel pleca să lucreze pentru câteva zile sau pentru câteva săptămâni la Arad. Este uimitor cit de puțin vorbeau oamenii despre lucrurile cu adevărat importante pe care le-au pus pe picioare. Mă refer la vremea în care puteau deja să vorbească despre ele.

—           Adică?

—           De exemplu despre întâlnirile pe care le-a avut la Arad împreuna cu ceilalți reprezentanți ai romanilor din Ardeal. Mai târziu a fost solicitat de către despărțământul Astrei să vorbească despre aceste evenimente.

—           Bunicul meu a avut șapte copii, dintre care patru au ajuns, să crească mari. Dar primul copil l-a făcut atunci când împlinise aproape patruzeci de ani. Pe vremea aceea oamenii se căsătoreau mult mai repede prin locurile noastre.

—           Da, asta-i așa. Mulți au avut o tinerețe agitată, ceea ce nu-i împiedica să formeze familii. Șurubel a fost un om încăpățânat: știa exact ce voia și mai știa să și obțină până la urmă acel lucru. Și asta în orice condiții, chiar dacă trebuia să mai aștepte…

—           Se spune că a fost și arestat pentru ideile lui.

—           Se spune?

—           Eu n-am apucat să-l întreb așa ceva.

—           Da, a fost și arestat. Dar și mai înainte…, și după aceea… continua să onoreze comenzile pe care le avea la Arad. Pentru că sub pretextul că era chemat ca tinichigiu, pleca el acolo. Și, într-adevăr, de ochii lumii — și pentru că trebuia să și trăiască din ceva — i s-au aranjat de către romanii de acolo niște comenzi mai mari.

—           De unde le știi tu pe toate?

—           Dacă mergi la muzeu sau la arhive vei putea reconsti­tui istoria publică a unui oraș. Dar eu vreau să-i cunosc su­fletul. Ceva asemănător au vrut să facă și Vancu cel Roșu și Fitacek și, probabil și mulți alții de dinaintea lor. Numai ca explicațiile și metodele de investigație diferă în funcție de spiritul vremurilor în care sunt făcute.

—           E adevărat, dar… așa cum ți-am mai spus… feliile astea de viață pe care mi le servești nu reprezintă decât… decât…

—           …decât niște felii…

—           Exact.

O pauză grea se așterne peste ei. Ionașcu și Onea sunt prieteni vechi, își caută tovărășia, dar aceste momente de stânjeneală revin ori de câte ori Onea îi prezintă fragmente din însemnările sale, prilejuri cu care reușește să transmită poate și o parte din timiditatea sa.

—           Hai, citește mai departe!

—           E singura soluție de a sparge tăcerea.

—           E noapte. Poate ești obosit…

—           Nu.

—           Cum de nu suntem obosiți!

PARTEA A DOUA

I

Ploaia nu mai contenise a două zi, în acel început de 18 aprilie 1925.

Primăvara promitea .din când în când să erupă,; dar nu reușea decât să amăgească unii pomi mai neprevăzători să-și dea la iveală florile. Apoi, câteva zile de frig ucideau cutezanța naturii nerăbdătoare. După o iarnă lungă, toate viețuitoarele, fie cele care se uitau la calendarul de pe perete, fie cele care aveau calendarul în însăși ființa lor, începeai să se revolte că primăvara care li se cuvenea nu a sosit.

Vreo jumătate de oră a mai și nins, la început cu fulgi; mari, apoi zăpada a început să se amestece tot mai mult cu ploaia, până ce s-a transformat într-o ploaie veritabilă. La început, oamenii s-au îngrozit la gândul că vor fi obligați să dea din nou neaua la o parte de prin curți și din fața caselor. Apoi cerul s-a înseninat brusc. Dar foc tot mai trebuia să faci, și asta de peste șase luni, doar trei-patru zile nu încălziseră. Pe urmă iarna s-a întors din nou.

Veta avea impresia că nici nu se culcase sau poate ca se culcase devreme, ca de obicei, și că tot restul îl visase. După cele două ore de somn era foarte obosită, iar istoveala aceea îngrozitoare o făcea să se îndoiască nu numai de cele prin care trecuse, dar și de prezentul pe care îl trăia. Lucrurile parcă pluteau în jurul ei, simțurile o ajutau ne­controlabil, când îi ofereau prea multe senzații, când rămâneau opace la tot ce se întâmpla în juru-le. Iar informațiile pe care i le ofereau nu era capabilă să le prelucreze decât pe jumătate sau numai pe unele, ignorându-le pe ce­lelalte, de unde și senzația aceea permanentă de nesiguranță, asemănătoare cu cea prin care trecem într-un mod atât de neplăcut atunci când nu suntem în stare să ne amintim un lucru care tocmai ne stătea pe limbă. Și ceața. Veta bâjbâia ca prin ceață, auzea ca de după două uși, adică destul de limpede, dar trebuind să facă eforturi pentru a percepe, simțea mirosul lucrurilor atunci când nu se concentra asupra lor, enervând-o și distrăgându-i gândurile. Bietele ei gânduri… care nu se puteau ordona nicicum.

Lazăr se sculase ca în fiecare zi înainte de cinci, de parcă în ajun nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă s-ar fi culcat la nouă, după obicei, de parcă în noaptea aceea lungă n-ar fi murit un om.

Veta mai ales acest ultim eveniment nu și-l putea aminti altfel decât ca pe un vis din care tocmai se trezise. Privindu-l pe Lazăr învârtindu-se prin odaie și bombănind ca nu găsește pregătite manșete curate (când să mai fi avut ea timp să i le caute?), fiind obligat să scotocească el per­sonal prin rafturi și aruncând totul afară — până când se va întoarce la prânz va găsi bineînțeles fiecare lucru aranjat la locul lui —, văzându-l pe el de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, mâncând cu aceeași poftă ca de obicei, văzând-o pe cumnata ei agitându-se preocupată și inutilă (ea dormise toată noaptea), continuă să creadă că totul n-a fost decât un vis. Doar că înainte de a pleca, Lazăr îi aminti să-și vadă de ale ei și să nu cotcodăcească vrute și nevrute cu toți nepoftiții care se înghesuie mereu să le calce pragul.

Îl ascultă o vreme, îndreptându-și gândurile spre veșnica ei problemă, aceea de a găsi pe cineva care s-o poată ajuta cel puțin pentru primele zile după ce ar pleca de la Lazăr, care s-o sfătuiască și s-o apere. Nu mai visa feți-frumoși, ci inventaria din nou și din nou cunoscuții și instituțiile pe care le știa. Și cum gândurile acestea nu-i aduceau satisfacții, pe nesimțite începu iar să se chinuie sa-și aducă aminte ce s-a întâmplat cu adevărat în seara precedentă. Primul lucru care îi reveni în memorie fu acela că planase asupra ei o bătaie mai zdravănă ca oricând, că-l sfidase pe Lazăr în față și că el nu obișnuia să uite așa ceva, încât nu avu nici o clipa un sentiment de ușurare pentru că el plecase fără să se fi întâmplat nimic, ar fi preferat ca totul să fi trecut, o apucă o spaima atât de mare, încât o clipă avu de gând să-și ia câteva lucruri și să fugă la Rusan, să îndrăznească ceea ce n-a avut curajul să facă atâția ani, dar nu știa de unde să înceapă, era atât de îngrozită încât nici nu se miră când îl văzu pe Lazăr întorcându-se din drum, proțăpindu-se în Ţața ei și măsurând-o lung. Nu putu decât să-și ascundă fața după mâini, fiind prea sigură că o să fie lovită ca să mai aibă timp să se mai gândească și la altceva. Dar Lazăr n-o atinse. Îi puse mâna pe frunte, nu duios, dar nici brutal, declară că are febră și îi porunci să se culce. Apoi o chemă pe soră-sa și stătu cu ea câteva clipe de vorbă. De ar fi vrut, Veta ar fi putut auzi cu ușurință ce spuneau, mai bine zis ce spunea bărbatul, pentru că soră-sa tăcea nefiind mai mult decât o slugă, un suflet pripășit în casa lor ca un câine vagabond aciuit lângă niște resturi de mâncare. Dar Veta se dezbrăcă supusă și se culcă înapoi în așternut, patul era într-adevăr locul de care avea cea mai mare nevoie în clipa aceea, iar în adâncul sufletului ei era mulțumită, aproape fericită, și n-ar fi putut spune de cp: pentru că scăpase de scandal sau pentru că evenimentele o împiedicaseră din nou să ia o hotărâre care o îngrozea de atâția ani.