În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Ciocniră cu toții, apoi Iancu spuse:
— Domnule Comandant, domnilor! Sunt fericit că în aceste momente atât de mărețe, vă petreceți… vreau să spun că vă pot oferi eu ospitalitate în clădirile care mi-nu fost date în subordine. Eu voi face tot ce voi putea să nu vă înșel încrederea. Asta o spun și subordonaților mei aici de față, pe care-i asigur că o să fiu cât se poate de sever, pentru că numai astfel voi putea să-mi duc atribuțiunile până la capăt. Doar astfel… Iancu făcu o pauză mai lungă și cei de față avură impresia că el atât a avut de spus și se porniră să vorbească între ei, dar șeful spitalului își reluă discursul și încetul cu încetul se făcu din nou liniște. Domnul Comandant a avut perfectă dreptate atunci când a spus că nu participarea noastră la primele momente de când am preluat conducerea reprezintă cel mai important lucru. Domnul Comandant a avut multă dreptate. Același lucru aș vrea să-l repet și eu: nu toți cei care au pornit de la început cu noi sunt de partea noastră, nu toți pășim în continuare pe același drum. Vreau să spun că unii
își pun interesele personale în față și ar vinde totul pentru aceste interese personale. Cei care săvârșesc această crimă aflându-se în subordinea mea vor avea de tras consecințele. Vă rog să mă credeți că nu voi ierta p e nimeni, oricine ar fi! Dar, din păcate, ambițioși există și în clădirea anexă și în străzile rechiziționate. Noi știm asta? Și lucrul cel mai grozav, există ș i ambițioși pe care eu. prin funcția mea, nu-i pot pune la punct. Folosindu-se de împrejurări și de… de protecția domnului Comandant. ei.
— Ia stai puțin, spuse cineva pe care Lazăr nu-1 cunoștea, nu crezi că te cam întreci cu gluma?
— Nu m-am referit ta dumneavoastră!
— Dar te-ai referit — ceea ce este de un milion de ori mai grav — te-ai referit la domnul Comandant.
— Nu. Eu… eu am spus doar că unii pretind că simplul fapt că sunt în relații bune cu domnul Comandant îi scutește de orice neplăcere, chiar dacă ei.
— Chiar dacă ei ce? Sigur că prețuirea domnului Comandant este cea mai bună chezășie!
— Ce vrei să spui, Iancule? interveni însuși Luca.
— Vreau să spun…
— Vrea să spună că eu nu v-aș fi credincios, numai pentru că nu-1 pot suferi pe el, spuse Lazăr,
— Nu-1 poți suferi? De ce nu-1 poți suferi? Domnilor!
— Crede că dacă a fost în aceeași rezervă cu dumneavoastră…
— Domnilor! Vă rog să vă potoliți! Înseamnă că n-ați înțeles nimic din ceea ce v-am spus până acum! Vă cer să colaborați! Asta v-am cerut și până acuma! Vă cer să colaborați, să lucrați împreună și… și să terminați odată cu cearta asta! Altfel vă destitui pe amândoi! Se lăsă o liniște totală, o liniște rece și ascuțită. Lazăr își făcu remușcări că a dat din nou ascultare impulsurilor sale, că n-a tăcut din gură, lăsându-1 pe Iancu să se facă singur de râs. Nu, a trebuit — fire-ar să fie! — să se facă și ei de baftă împreună cu dușmanul său! A făcut o prostie cât el de mare acum, într-un moment în care ar fi putut să câștige un avantaj hotărâtor asupra lui Iancu. Gata! Nu vreau să mai aud despre asta, continuă Luca după câteva clipe cu un alt ton. Sunteți amândoi… sunteți doi dintre colaboratorii mei cei mai prețioși, vă iubesc pe amândoi, nu vreau să mă cert cu voi! Vă cer să vă iubiți și voi, de dragul meu? Altfel, cu părerea de rău cu care-și pedepsește un părinte copiii, am să vă dau două la fund!
Radioul începu din nou să urle și Luca plecă să danseze Lazăr se pomeni stând alături de Caius Moldovan.
— Domnul Comandant are perfectă dreptate, își dădu importanță șeful clădirii anexe. Perfectă dreptate? E un om deosebit, așa să mă ajute Dumnezeu! Nu trebuie să vă mai certați cu Iancu! La început domnul Comandant i-a convins pe nemți că noi nu conspirăm aici împotriva lor. Pentru că să știți că la început… Acum i-a convins și pe cei de la prefectură… E un om deosebit, ce mai? Acum la prefectură…
— Bine! Eu vreau să vă vorbesc despre altceva I
— Cu dragă inimă!
— Administratorul numit de mine în clădirea anexă a fost bruscat și înlăturat prin forță și înșelăciune.
— Am auzit! E inadmisibil… Trădătorul Dimitrovici și-au permis cam multe… Dar focul sfânt…
— L-ați cunoscut desigur mai de mult pe fostul administrator, pe domnul profesor
— Bineînțeles. Dar fiți liniștit, ați auzit ce-a spus domnul Comandant: trădătorii vor fi pedepsiți oriunde s-ar afla pentru că mai devreme sau mai târziu vor ajunge cu toții pe mina noastră.
— Păi, a ajuns… e unul care a ajuns pe mina noastră și nu este pedepsit…
— Cine?
— Cel care și-a asumat funcția de administrator în lipsa lui Penescu, cel care a lucrat mână în mână cu doctorul Dimitrovici.
— Cine, domnule?
— Duma, cum cine? Ce vă tot faceți că nu înțelegeți?
— Pe Duma l-am confirmat eu în funcție.
— Dar eu nu?
— Ce aveți cu el?
— Domnule Moldovan, eu nu vreau decât să înțelegeți că nu este bine să mențineți în funcție pe cel mai apropiat om al lui Dimitrovici și că, înlăturând acești trădători, vom putea colabora și noi mult mai bine. Gândiți-vă că eu sunt cel care vă trimite totul: de la alimente la ace de siringi.
— Am auzit că așa ați vrut să-1 șantajați și pe Dimitrovici…
— Bine. Deci și lui îi dați dreptate…
— Dar nu uitați că și dumneavoastră depindeți de magazionerul șef căruia, chiar dacă-i sunteți superior în Ierarhie… Mă înțelegeți, nu? Iar eu sunt în relații excelente cu domnul magazioner-șef.
— Ei, în cazul acesta va trebui să-i fac un raport special oficial domnului Comandant cum că refuzați să demiteți un trădător. Eu nu vreau să mă cert cu nimeni va decide dânsul.
— Domnule Lazăr. să n-o luăm nici așa! Eu nu am spus că Duma… vreau să spun că fiecare trebuie să dea socoteală!
— Exact!
— Așa că Duma… Voi ancheta cazul și, fiți sigur, omul își va primi pedeapsa. Trebuie însă să facem totul cât se poate de legal. Nu trebuie să pară că ne luăm după vechi neînțelegeri personale… Eu. probabil că știți, am studiat și dreptul, așa că…
— Ia mai lăsați-mă în pace cu dreptul! Cine ajunge azi la tribunal nu e decât un tâmpit… un om pierdut… Eu știu să mă descurc și fără avocați…
— Dar cum?
— Cum?
— Uitați, de pildă, chiar în săptămâna asta se vor judeca, după câte am fost informat, vreo trei cauze ale spitalului și alte câteva zeci își așteaptă rândul pe rol. În legătură cu aceste trei, vă asigur că adversarii noștri n-au nici o șansă! Oficiul condus de domnul consilier Bârzu merge ireproșabil, cu toate că dânsul este atât de suferind acum. Dar are stofă, nu degeaba l-am sprijinit noi atât pe vremuri… (Lazăr se plictisea). Celelalte procese însă nu merg deocamdată așa cum ne- o dorim și asta nu pentru că ne-am teme că le-am putea pierde, d pentru că au intrat pe un făgaș…. cum să spun? Ne putem aștepta să se tărăgăneze la nesfârșit
— Și ce-i rău în asta?
— Păi, e rău pentru că… pentru că vremurile sunt grele și nu se știe ce se mai poate întâmpla…
— Dumneavoastră vorbiți așa?
— Să nu înțelegeți greșit! Să nu mă înțelegeți greșit! Vremurile sunt grele și e mai corect să-ți pui toate posibilitățile în față.
— Mă rog. Mai ales dacă te-ai mai prăjit o dată. Sau de mai multe ori, domnule Moldovan?
— Iar dacă lucrurile se termină într-un fel, se făcu domnul Caius Moldovan că nu aude remarca răutăcioasă a lui Lazăr, dacă se va analiza din vreun motiv oarecare activitatea noastră, e bine să existe cât mai multe sentințe judecătorești care să ne sprijine, să ne justifice, dacă vreți. Acum sper că ați remarcat cum se cuvine meritele incontestabile ale domnului judecător Bârzu. Pentru că procesele neterminate pot fi arbitrate de către un răuvoitor, ehei! foarte, foarte nefavorabil nouă! Foarte nefavorabil!
— Bine, eu…
— Și, nu uitați, aceste procese sunt tărăgănate de câte un vulpoi senil, ca de exemplu de domnul doctor Jager, care face totul ca ele să nu se mai termine niciodată.
— Domnul Jager lucrează iarăși?
— Vremuri grele… Trebuie să trăiască și el, nu?
— Da? Las’ că ăsta trebuie să fi strâns destule ca să nu trebuiască să-i plângem noi de milă. Dar fă legătură cu Duma nu vă mai obosiți! Îmi pare bine că în principiu sunteți de acord cu mine…
— Cum?
— Adică sunt bucuros că-1 considerați și dumneavoastră un trădător și un potlogar!
— Eu am spus doar câ-1 voi ancheta și că abia după aceea… În justiție, dragă domnule,
orice acuzat, până la darea sentinței, este nevinovat.
— Săracul! Și când ați purtat cămașa verde, tot așa gândeați?
— Domnule! Nu vă permit…
— Și dacă-1 angajează și ăsta pe domnul doctor Jager ? Ce ne facem atunci? Cu toate că el nu-i atât de deștept! Nu, domnule șef al clădirii anexe, dumneavoastră sunteți de acord cu mine și-mi veți face serviciul de a mi-1 trimite aici undeva, într-o cămăruță goală. Și asta chiar acum!
— Cum o să fac eu așa ceva?
— Îi sunteți superior și-i veți da ordinul să se prezinte imediat.
— Acum?
— Acum.
In timp ce domnul Caius Moldovan dădea dispozițiile de rigoare, vorbi și Lazăr cu Chirian și cu Vasile. Peste zece minute domnul Duma fu transportat într-o stare foarte gravă la chirurgie: îi apăruseră niște vechi dureri abdominale, asociate de data aceasta cu unele mici complicații, Și exact în momentele în care cei doi infirmieri îl duceau pe o brancardă pe fostul administrator al clădirii anexe, Lazăr reuși să rămână — nesperat — câteva clipe singur cu Luca.
— Deci o făcurăm și pe asta! spuse Luca, postându-se în nișa unui geam.
— Da, zise Lazăr și nu știu cum să înceapă să-i spună măcar o parte din câte avea de spus.
— Vezi? A început să ningă. E o iarnă grea, domnule Lazăr. Dar, am uitat, dumitale îți priesc iernile grele. Mă gândesc la depozitul dumitale de lemne… Cum mai merg afacerile?.
— Acuma că eu-s aici…
— Ei, afacerile bine pornite merg singure. Asta-i o lege de aur, crede-mă! Dar și mie-mi priește iarna. Întotdeauna mi-a plăcut frigul, zăpada, femeile cu carnea rece… O femeie transpirată vara și o femeie îmbujorată de ger iarna… Păi, se compară? N-am dreptate?
Numai că Lazăr se enerva la gândul că pierde o ocazie atât de neașteptată cu discuții atât de… atât de lipsite de importantă.
— Domnule Comandant — îi fu greu să-i spună așa, chiar și acuma când toată lumea se obișnuise să i se adreseze astfel lui Luca — , domnule Comandant, aș vrea să vorbim ceva cât se poate, de serios. Vremea, cu sau fără noi, se va descurca și singură.
— Dar vă ascult domnule Lazăr, vă ascult! Nu v-am ascultat eu de câte ori ați vrut să discutați cu mine? Dumneavoastră ați fost acela care n-a fost dispus întotdeauna…
— Eu? Dar…
— Să lăsăm asta! Spuneți!
— Păi, nu știu cum să încep.
— Începeți cu începutul!
— Am atâtea să vă spun… De pildă, povestea cu reorganizarea serviciului administrativ.
— Foarte interesant! V-am spus să-mi trimiteți un exemplar?
— Vi l-am trimis, dar probabil că nu a ajuns.
— Ba de ajuns, probabil că mi-o fi ajuns, dacă m l-ați trimis, dar am fost foarte prins și n-am apucat să mă ocup de toate. Nici de problema statului major căci bănuiesc că și despre asta vreți să-mi vorbiți…
— Pai, eu n-aș fi adus vorba despre statul major, minți Lazăr și-i fu teamă să nu se trădeze roșindu-se ca un școlar, dar dacă ați pomenit dumneavoastră de statul major… Eu… vreau să spun… În fond chestiunea stă cam așa: eu coordonez un aparat destul de vast și dacă ne vom mai extinde, aparatul acesta va crește odată cu noi. Eu am făcut unele aprecieri în acest sens în dosarul pe care vi l-am trimis…
— Să știți că acest misterios dosar începe să mă intereseze tot mai mult. Am să-l citesc încă în seara asta, vă promit! Numai să nu ne întindem prea mult… Dar, oricum, mâine dimineață vom putea sta de vorbă asupra lui. Până atunci n-are rost să mai comentăm acest subiect…
— Păi, atunci…
— Dar spuneți mai departe ce ați vrut să ziceți despre statul major!
— Statul major… Calitatea de membru al statului major se pare că simplifică mult unele probleme care se ridică în fața unui funcționar, dar și în fața unui serviciu întreg. Dacă în administrația spitalului s-ar găsi un astfel de membru, foarte multe lucruri ar putea fi rezolvate pe loc. fără a mai trebui…
— Să vă explic, domnule Lazăr! Am înțeles ce ați vrut să-mi spuneți… Cu statul major lucrurile sunt mai complicate: în primul și în primul rând, calitatea de membru în acest organism simplifică mult birocratismul serviciului din care provine membrul respectiv.
— Exact!
— Da. asta ați remarcat-o foarte bine. Numai că noi avem o. mulțime de servicii foarte importante și dacă am pune câte un membru al statului major numai si numai pentru că reprezintă un serviciu foarte important… Închipuiți-vă numai cât de mare ar trebui să fie în cazul acesta statul major. Iar atunci… ei bine. atunci el n-ar mai reprezenta nimic! N-am dreptate? Și În afară de asta toți rezolvându-și toate problemele prin acel unic reprezentant al lor în conducerea restrânsă statul major n-ar mai avea niciun rost!
— Totuși, serviciul administrativ, dacă ne gândim numai după numărul funcționarilor care…
— Vax! Numărul funcționarilor nu contează! Aleasa surorilor sau a femeilor de serviciu ar reprezenta un număr mai mare! Eu vreau să spun că ar reprezenta mult mai multe…
Mă înțelegeți, nu? Și aceste femei ar putea cere să intre în statul major!
— Femei în statul major? Femei care…
— Bine! Atunci nu o femele, să vorbim mai bine, dacă vreți, despre reprezentantul muncitorilor de la întreținere. Chiar dacă ăștia nu-s atâția Domnule Lazăr, problema este cine reprezintă un serviciu care prin deciziile sale poate periclita existența întregului spital… Este vorba despre oameni cu bătaie lungă ai unor servicii cu bătaie lungă… Mă puteți înțelege? Și, în afară de asta, calitatea de membru al statului major nu este chiar atât de demnă de invidiat…
Ce știți dumneavoastră despre acest stat major în afară de faptul că există? Și sunteți sigur că el ar exista cu adevărat?
— Adică să nu mă mai aștept să reprezint acolo interesele serviciului meu… Și toate astea pentru că la început am întârziat, la început când…
— Ei, da! O ezitare în momentul potrivit se plătește! Asta-i indiscutabil… Dar n-am spus nici un cuvânt că ar fi exclus să faceți și dumneavoastră parte din statul major într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat… Am pus eu așa ceva?
— Și atunci?
— Dumneata, domnule Lazăr, cunoscându-te ca pe un om activ și care știe să aprecieze o femeie, ar trebui să fii fericit în primul rând că ai o secretară atât de frumoasă! În seara asta însă am să ți-o împrumut!
Și Luca o prinse de braț pe fata care tocmai trecea prin fața lor, o strânse lângă el și ieși cu ea pe coridor pentru a dansa.
„Și atunci, dacă statul major nici n-ar exista, atunci unde tot dispare Moravetz? se întrebă Lazăr. Va trebui să afle cu prima ocazie. Va trebui să-1 oblige pe Moravetz să-i dea o dovadă în legătură cu acest blestemat stat major! Deocamdată însă Lazăr era obligat să se ocupe de domnii care tot dădeau târcoale niș ei geamului în rare se retrăsese cu Luca, oameni care îl pândeau pe comandant să-l prindă la o discuție confidențiali de un minut sau care pur și simplu erau curioși să afle ce tot vorbește administratorul general atâta timp eu domnul Comandant, sau alții care voiau să i se adreseze acestui atât de important administrator general care s-a întreținut atât de grav cu șeful.
— Domnule, îl acostă un individ pe care Lazăr nu-și amintea să-l fi văzut vreodată și care s-a dovedit cu această ocazie cel mai operativ dintre toți cei care așteptaseră cu atâta înfrigurare momentul pentru a-1 lua pe administratorul general la o parte, domnule, trebuie să vă vorbesc într-o chestiune foarte importantă, care nu suferă amânare.
— Mâine la birou, îl repezi Lazăr și încercă să se elibereze din strânsoarea celuilalt.
— Mâine, mi-e teamă, ar putea fi prea târziu.
— Cu atât mai rău!
— Trebuie să vă spun că vin din partea Comitetului de acțiune al rudelor bolnavilor.
— Și ce treabă am eu cu acest comitet?
— Comitetul are nevoie de bani. Dumneavoastră va trebui să ne dați acești bani.
— Câți?
— Mulți.
— Și de ce să vă dau tocmai eu acești bani?
— Păi, cine altul? Banii spitalului se învârtesc prin în serviciul pe care-1 conduceți.
— Dragă domnule, n-ai să mă crezi, dai de când sunt aici, eu n-am văzut încă un ban de-al acestui spital.
Individul reuși să-l împingă pe Lazăr înapoi în nișa ferestrei. Prin geam — cu tot întunericul de afară — Lazăr observă și de aici figura care-1 privea impasibilă de la veșnica fereastră de vizavi.
— Situația este următoarea, continuă individul, bolnavii, se știe, o duc mizerabil. Trebuie să plătească în stânga și în dreapta pentru cel mai mic drept care li se cuvine. Ca să aduni o armată de oameni în afara spitalului care în loc să vă înjure pentru modul în car le tratați rudele, să vă mai și sprijine peste tot, este voie de un argument Și ăsta azi nu poate fi decât banul.
Lazăr nu răspunse și-l privi pe individul din fața sa. Părea un proprietar de atelier sau cam așa ceva. Un pârlit care începea să nu mai fie un pârlit. Dur nici domn nu-l puteai numi.
— Mda.
— Acum ați priceput? Întrebă individul.
— Și de unde să știu eu că n-ai venit dumneata să-ți bagi acești bani în buzunar?
— Vă voi convinge de eficiența Comitetului. După ce o să primesc prima rată am să dau un telefon. Peste o oră veți vedea rezultatul. În tot acest timp am să rămân oaspetele dumneavoastră.
— Iar eu cum am să justific acești bani?
— De parcă justificați tot ce iese…
— După câte am înțeles eu, este vorba despre o sumă mai mare…
— Și serviciile noastre sunt mari. Fără noi nu v-ați mai putea menține la putere.
— Ce vorbești?
— Iar chitanțe nu putem da.
— Zău? Și ce să fac eu cu chitanțele dumitale?
— Comitet de acțiune al prietenilor bolnavilor ai spus?
— Al rudelor bolnavilor!
— Păi, ce fel de comitet de acțiune sunteți voi dacă în loc să-îl ajutați pe bolnavi, le luați și ultimii bani?
— Să fim serioși! Domnule Lazăr, să vorbim deschis! Comitetul de acțiune al rudelor bolnavilor a devenit un lucru deosebit de rentabil. Azi, de când s-a înființat, s-au internat aproape două sute de oameni numai și numai ca să existe rude afară apte de a se înscrie în această asociație. Vremurile sunt grele, ce vreți? Omul câștigă o pline cum poate.
— S-au internat numai pentru asta?
— Vă dați seama ce implicații ar avea faptul dacă și cei care doar au avut rude în spital pot face parte din Comitet? Va trebui să limităm în timp acest trecut: să zicem șase luni. Vom mai vedea.
— Și încă nu înțeleg de ce.-
— Ce nu înțelegeți? Oamenii v-au slujit și vă vor sluji în continuare făcând opinie în favoarea spitalului. Dar cu promisiuni nu mai merge — fiecare și-a făcut iluzii, toți așteaptă buni. Übermensch fără pâine nu mai e Übermensch.
— Și de unde să le dau eu la toți bani?
— Vedeți, individul își coborî vocea, noi vă putem ajuta pe dumneavoastră.
— Cum să mă ajutați?
— Sunteți negustor, aveți un depozit de lemne, după câte știu mai aveți interese și în alte afaceri. Vă putem ajuta în mod serios. Și pe urmă gândiți-vă: suntem în război, dar și războiul ăsta se va termina odată. V-ați gândit ce va fi după aceea?
— Da. dar deocamdată îmi cereți un lucru pentru acum!
— Așa…
— Am să mai văd, zise Lazăr. Și se gândi. În primul rând că totul era de resortul lui
Luca. În al doilea rând că pe furiș n-avea sens să hrănească un animal cu atâtea capete. În al treilea rând că din toată afacerea asta își putea sparge capul în așa hal încât nimeni și niciodată nu l-ar mai fi putut salva. Mai ales dacă s-ar afla că și-a sprijinit cu acest comitet fantomă propriile-i afaceri. Iar deocamdată războiul era încă atotputernic…
— Gândiți-vă, îl preveni celălalt, dar gândiți-vă repede. După cum ați auzit, în aceste ore se hotărăște la prefectură atitudinea oficialităților față de spital. Nu vi se pare ciudat că tocmai acum nu-i invitat domnul Luca acolo? Dar vicepreședintele Comitetului e de față.
— Și?
— Și așteaptă telefonul meu.
— Doar nu-ți închipui că într-un sfert de oră pot să vă fac rost de o asemenea sumă?
— Sunteți obligat!
— Ce fel de om e domnul prefect?
— O… Dânsul este un domn adevărat. Când te duci cu o petiție la autorități, fiecare îți spune mereu că asta nu se poate, că aia nu se poate… Mereu „Nu-i voie t Nu-i voie! Nu-i voie! Doar el îți lasă întotdeauna nădejdea că se poate. Nu te refuză niciodată. Colaboratorii lui se miră, prevenindu-1 că lumea o să-și permită orice. Am auzit eu când l-au prevenit Dar domnul prefect le răspunde că și fără el mai rămân destui care să spună mereu că nu-i voie și că nu se poate. Așa că rezultatul final e aceiași, dar domnul prefect este iubit și stimat Ce domn domnule, ce domn!
— Și dumneata cu ce te ocupi în viața civilă?
— Sunt măcelar. Adică am o măcelărie.
— Aha!
— Și dumneata un depozit de lemne. Și încă vreo câteva afaceri… Nu uita!
— Mă duc să-l caut pe domnul Comandant
— Grăbiți-vă, domnule administrator general! S-ar putea să-l găsiți prea târziu. Iar oamenii noștri, odată dezamăgiți, nu se știe cum vor reacționa. Gândiți-vă și la afacerile dumneavoastră de afară!
