În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
- Pietraru reluă de zeci și zeci de ori acest scenariu pe care-l cunoștea acum atât de bine, încât nu mai știa dacă l-a imaginat sau dacă l-a trăit cu adevărat. (Probabil că l-a și imaginat și l-a și trăit. Probabil…) Sigur era că orice continuare nu era decât rodul rațiunii: ce gândea Ladislau Pietraru că ar fi făcut în locul acelui Benjamin. Sigur că dacă ar fi jucat, ar fi lăsat totul în seama hazardului, așteptând ca bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l ajute. Dar ar fi jucat? S-ar fi dezis de veșnica lui expectativă bazată pe o întreagă filosofie, după care el, cel care era stăpânul tainei succesului, se abținea de la câștig? A profitat el vreodată de zarurile pe care le-a preparat, în afara faptului că a cerut pe ele un preț ce nu reprezenta nicio sutime din valoarea potului pe care-l puteau aduce zarurile în posesia unui jucător iscusit?
Zarurile nu erau decât un produs asemenea atâtor altor produse cu care s-a putut, se poate și se va putea schimba destinul unor oameni. Doar prejudecata le face mai urâte decât armele, cărțile proaste sau mașinăriile prost folosite. Armele nu înșală, a spus odată un armurier, uitând de faptul că atât armele, cât și zarurile nu sunt decât niște obiecte moarte; atât timp cât nu sunt puse în folosință de conștiințe umane. Conștiința celor ce le utilizează îi crește sau îi ucide pe vinovații adevărați. De la praștie și până la mitraliera cu laser, armele nu au reprezentat decât rodul inteligenței oamenilor. Inteligența n-are dreptul s-o condamne nimeni. Și iar ajungem la modul de utilizare… - Există ceva mai capricios ca întâmplarea? Și nu este o adevărată izbândă asupra sorții să poți influența o asemenea stăpână? S-o stăpânești chiar și să poți dispune de puterile ei nemăsurate?
Nicio otravă nu e ticăloasă, nicio armă nu e ucigătoare și nicio invenție nu poate fi condamnată numai pentru că ar putea aduce nenorociri. Întotdeauna totul depinde de conștiința celui puternic. Aici stă secretul: de conștiința celui puternic, pentru că de conștiința celui slab nu depinde nimic.
Și, la urma urmei, era Benjamin chiar totuna cu bunul Dumnezeu pentru a putea să le dea oamenilor o dată cu zarurile și o conștiință corespunzătoare? O! Blasfemie! Nu e destul că le-a dat unora posibilitatea de a fi puternici, de a le fi oferit alternativa care pentru un nevolnic este hulă? Nu e vina lui Benjamin că puterea este o armă bine-cunoscută doar în mâna celor curați. Și ar fi o neîngăduită desconsiderare a tuturor oamenilor dacă pentru cei nevrednici le-am lua șansele și celor merituoși.
“Tuturor trebuie să le dăm toate posibilitățile!“ era o convingere de nestrămutat a lui Benjamin. Da, dar numai o dată, răspundea Ladislau Pietraru, o dată ajunge!“ Și avocatul cel strâmb era unul dintre cei care a văzut și a trăit multe…
- Și iar ajungem la scena întreruptă din cârciuma în care oamenii se îmbătau cu apă, scenă întreruptă în punctul culminant de fulgerările cele mai intime cu putință. Ea i-a apărut de nenumărate ori în timp ce el se afla în situații cruciale sau în momente în care viața părea să-i fi luat orice ieșire. Dar nu i-a apărut atunci decât alături de crâncenele momente respective, sfidându-le parcă, arătându-le că Ea este peste tot și peste toate, că nu-i dependentă de nimic. Acolo, în cârciumă, Ea intervenise pentru prima oară în decorul în care se nimerise să ajungă, anulându-l.
Ladislau Pietraru credea, printre altele, sau, mai bine spus, nu excludea posibilitatea după care viața se petrece simultan pe foarte multe planuri, existând din loc în loc gropi prin care se poate cădea dintr-un nivel într-altul. Ajuns în noua situație, individul pierde memoria vechii sale existențe, dar conștiința păstrează în străfunduri și vestigiile acestei eredități pierdute. Momentul fulguitor al apariției Ei în cârciumă, Pietraru și-l explica tocmai printr-un asemenea tunel între două planuri diferite, tunel pe care Ea să-l fi deschis. Cu deosebirea că el mai avea, printr-un alt accident al naturii și nenumărate alte imagini ale unor existențe trecute.
Oricum, Ea apăruse asemenea unei stații de bruiaj asupra unui ecran de televizor, acoperind emisiunea cu totul, făcând-o să dispară.
Micul desen din rama aflată în dormitorul său secret îl ajutase de nenumărate ori să pătrundă în altă existență. Era unicul tunel sigur de existența căruia avea habar. Nu povestise niciodată nimănui despre această cale. Trebuia, atunci, să excludă posibilitatea că și alții păstrează asemenea taine?
Aici Pietraru ajungea pe un târâm al speculației pe care puteai foarte ușor să te rătăcești cu totul: dacă și alții, își spunea el, traversează asemenea căi între viețile lor paralele, este necesar ca într-un anumit moment să existe o coincidență în vreme, care să le permită tuturor protagoniștilor să se afle în același timp în același nivel al existenței lor. Dar raționamentele atingeau în acest punct limite cu totul incontrolabile: în primul rând că în asemenea relații timpul avea alte valori, astfel încât coincidențele, dacă aveau loc, erau fără nicio însemnătate. În al doilea rând, cu cât avansa în acest labirint de gânduri, cu atât acesta se sprijinea pe un teren mai fragil.
Dar nici să anuleze cu totul aceste concluzii, multe-puține, nu putea. Era doar momentul în care ajungea să se îndoiască de toate: simțea cum lumea începe să se învârtească în jurul său. Amețea. Și atunci apărea Ea.
- Dacă totuși… Dacă totuși Ea era cea care-l izbăvea? Cine știe, își continua Ladislau Pietraru speculațiile, cine știe, poate că trecerile dintr-un plan al existenței în altul sunt mult mai dese decât am fi nor dispuși să admitem. În fond, alunecările prin tunelurile care leagă diferitele existențe pot fi infinite și n-ar fi exclus ca noi să le parcurgem foarte des. Faptul că el, Ladislau Pietraru, păstra memoria unei transmutări (sau a mai multor) nu însemna în niciun caz că e în stare să rețină toate aceste căi parcurse. Poate că nu-și amintește nici măcar de o zecime din drumurile sale în timp, poate nici de o miime. ”Regula“ este ca fiecare om să-și trăiască mereu “în continuare“ momentele de viață în care a alunecat, făcând parte din joc și amănuntul că nimeni nu-și dă seama că nu-și joacă rolul de la început. Că viața continuă firesc în fiecare ipostază este normal: cine ar putea trăi fără conștiință ca se află în interiorul unicei sale vieți limitate, rămânând mai departe ființa pe care suntem obișnuiți s-o numim om?
(Nu același lucru se petrece și cu copiii? De ce nu vor copiii nici în ruptul capului să se culce? De ce luptă ei, pentru că este o luptă!, cu atâta înverșunare cu somnul? Nu pentru că și somnul și visele îi fac să alunece pe un alt nivel al existenței, eliminându-l pe cel în care tocmai se află? Bun-rău, de acest nivel al prezentului nu ne putem despărți, cramponându-ne de el ca de-singurul și cu ultimele noastre forțe.)
Și în tot acest caleidoscop în continuă mișcare, în care suntem mereu doar oaspeți vremelnici în propria (propriile) noastră (noastre) viață (vieți), lui Ladislau Pietraru îi plăcea să creadă că a găsit-o pe Ea ca pe singura constantă sigură:
Ea dor.
Ea frumusețe
Ea tot ce a mai rămas.
Iubirea ca o punte peste toate.
- Dar sunt și zile când nu simte nevoia Ei. Atunci trăiește om intens sentiment de penibilitate ori de câte ori își amintește lungile perioade în care a așteptat-o. Nu se poate gândi la Ea, citește cu furie, se pregătește mai temeinic ca oricând pentru dezbateri, stă până la închidere la clubul de șah și hoinărește în continuarea nopții o oră-două cu Fitacek-Bufnița prin oraș. Nu suportă nici ideea că Ea există, dar nu face decât să fugă de Ea. Când se mai liniștește, analizează dacă în aceste răstimpuri a avut succese mai mari la tribunal, dar rutina de-acolo nu-i îngăduie vârfuri și abisuri. Altundeva, unde să-și mai analizeze curba reușitelor? Viața sa se petrece în interiorul său, bucuriile și nefericirile sale se consumă de mult doar acolo. Iar în interiorul său, în lipsa Ei, este atâta întuneric… Și atunci fuge, fuge ca un copil…
- “Când mori se termină totul,“ se spune. Înseamnă că întregul secret este să nu mori. Cât nu mori, după cele șapte vaci slabe urmează cele șapte vaci grase. Apoi iar cele șapte vaci slabe. Aluneci mereu dintr-un nivel mai favorabil într-unul mai puțin favorabil și iar într-unul mai norocos. Asta văzut din afară. Din interior nu există nici nivel favorabil, nici nivel nefavorabil. Din interior nu există decât un singur nivel, cel tocmai prezent, cel inestimabil și legat prin atâtea fire de personalitatea pe care tocmai o trăiești.
Dar între atâtea nivele trebuie să existe o constantă, o invariabilă care să permită posibilitatea perpetuării. Altfel, vorba unor vechi legende despre sufletul reîncarnat în mod succesiv în diferite trupuri, am aluneca dintr-un nivel în altul nimerind mereu în alte expresii, devenind cu alte cuvinte din eu tu. Trebuie să existe o constantă care să împiedice această rătăcire întâmplătoare, pentru că dacă n-ar fi așa, posibilitățile ar fi atât de descurajant de infinite, încât o tristețe imensă ar umple universul… Sau poate o indiferență, la fel de nemăsurată.
Și, își spunea în concluzie Ladislau Pietraru, o concluzie a tuturor concluziilor, această invariabilă nu poate fi decât Ea, speranța veșnică în inefabil, plăsmuirea ideală.
Ladislau Pietraru încercase de nenumărate ori să și-o imagineze pe Ea așa cum și-a imaginat-o Benjamin. Sau un personaj al unei alte ipostaze, dar nu putea. Există lucruri pe care nu ni le putem aminti niciodată conștient.
Ele nu se lasă transpuse în cuvinte nici atunci când apar în forma lor autentică. Ladislau Pietraru avea capacitatea atât de rară de a putea aluneca într-alt nivel printr-un tunel pe care a reușit să-l descopere în rama unui tablou vechi. (Alteori, poate, cădea și el într-alt plan asemenea celorlalți oameni…) Dar, întorcându-se din aceste călătorii adânci, putea să aducă de acolo prea puțin cu el. Nici măcar modelul recepționării Ei nu-l putea aduce de acolo. “Acolo… aici?…“ Cât de convenționale sunt aceste cuvinte! Cât nu aleargă și Ladislau Pietraru după o imagine pe care prea rar a putut-o ajunge și după care continuă să fugă mereu! Dar se poate atinge dorul cu mâna?
