În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Primul impuls fu acela de a face dispărut argintul primit, de a-l vinde cât mai repede și cât mai departe. Să refuze cadoul nu s-a gândit nicio clipă pentru că dacă tot a fost folosit, atunci cel puțin se cuvenea să fie plătit pentru serviciul său. Nu întrebă prea mult despre sursa recompensei, nu întrebă despre amănuntele crimei. Știa că nu va afla nimic în acest fel, la fel cum nici nu dorea să știe din cale afară de multe dintr-un joc periculos care nu-l privea. Se interesă de aceea discret în legătură cu valoarea tacâmurilor, născocind pentru aceasta o poveste complicată si plină de mister, așa cum făcea fiecare lugojean atunci când voia să ascundă adevărul, după care, cântărind lucrurile pe toate fețele, înveli argintul înapoi în hârtia în care-l primise împachetat și i-l duse lui Pietraru. Lazăr avea capacitatea de a fi la curent întotdeauna cu numeroase situații dubioase și se pricepea să scoată din fiecare dintre ele un profit. El știa că, pentru a câștiga zece lei, trebuie să nu te zgârcești să cheltuiești cinci. (În alte condiții, Lazăr ar fi fost un excelent misit, spuse odată Pietraru despre el, dar greșise pentru că Lazăr prinsese și acele “alte condiții“ și niciodată n-a făcut decât să se amestece în problemele fiecăruia, fără a-și face o “profesie oficială“ din asta, trăgând însă mereu foloase de pe urma tribulațiilor sale. Pentru, el, vremurile nu se schimbaseră în această privință, deși legile se înăspriseră și era mereu pândit de tot felul de primejdii. Dar legile nu se înăspriseră numai pentru el, și matrapazlâcurile sale, ci pentru toți cei implicați în fărădelegi mai mici sau mai mari și cum alții aveau de multe ori efectiv probleme, câmpul său de acțiune conținea resurse nenumărate). În zilele acelea se judeca un proces căruia autoritățile doreau să-i dea un caracter exemplar. De aceea, în jurul acelui proces se făcu publicitate în ziarul regional și în două emisiuni ale postului central de radio. Era vorba despre niște delapidări și falsuri în acte prin care câțiva localnici de la o mică firmă locală, în cârdășie cu doi funcționari de minister mituiți, reușiseră să sustragă fonduri însemnate. Ca un corb de profesie, Lazăr plană pe deasupra familiilor unora dintre implicați și până la urmă fu însărcinat de acestea să trateze cu Pietraru, să-i facă atenții oricât de mari pentru ca strâmbul, în calitate de avocat sau în orice altă calitate, să încerce să salveze ceea ce se mai putea salva în procesul care amenința să se soluționeze cu condamnări pe viață, dacă nu chiar cu pedepse capitale. Sigur că acel serviciu de tacâmuri de argint nu era nici pe departe prețul pe care erau dispuși să-l plătească familiile implicaților, chiar dacă cele mai multe dintre ele aveau întreaga avere aflată sub sechestru. (Întâmplător, prima atenție trimisă lui Pietraru nu era serviciul acela de argint, ci o pereche de cercei cu briliante, dar Lazăr înlocuise obiectele în favoarea sa…)
Urma acum ca Pietraru să poată justifica proveniența tacâmurilor. Pentru că nici Pietraru nu refuzase cadoul primit. El însă chiar că nu avea habar de faptul că acele tacâmuri fuseseră răsplata pe care o primise cineva deoarece înlesnise moartea ucigașului fratelui său din partea acelorași oameni care ar fi dorit și moartea sa. Pentru Pietraru, tacâmurile reprezentau plata ilegală pe care o primise de la niște clienți, cu toate că în general era foarte precaut în sinea sa în asemenea cazuri, nerefuzând totuși efectiv niciodată ceea ce i se oferea, de data asta lăsă tacâmurile la vedere, după ce le ascunsese două zile după niște cărți. Vizitat fiind după puțină vreme de către procurorul Stanciu, jucându-se cu zarurile moi de ceară în pumnul închis, Pietraru începu și el să țină un lung discurs în legătură cu proveniența tacâmurilor, inventând o romantică poveste din tinerețea bunicului său și o și mai romantică recuperare a argintului în niște condiții de roman foileton. Stanciu, care venise pentru cu totul altceva, dar care prin profesie era învățat să asculte orice cu zâmbetul pe buze, îl lăsă pe avocat să-și depene întreaga halima, privindu-l în față și dând mereu din cap, dar așteptând momentul de a trece la ale lui.
Teracota, “obeliscul“, se răcea tot mai mult în încăperea lui Pietraru, era vremea să se culce, dar era totodată și perioada din zi (sau mai precis din noapte) pe care o iubea cel mai mult, când ședea trântit în fotoliu, fuma și privea peretele plin de cărți din fața sa sau fereastra mată ca un ecran pe care se putea proiecta tot ce-ți trecea prin imaginație. Uneori, noaptea era luminoasă și atunci fereastra rămânea transparentă și se întâmpla, dacă stingea lumina în cameră, să-l vadă pe Fitacek rătăcind prin oraș; câteodată cățărat pe acoperișuri și încălzindu-se la căldura cărămizilor unui horn, alteori în întunericul compact parcă îl simțea pe Vancu trecând prin pereții nu mai puțin compacți decât întunericul însuși. (Uneori, Vancu nimerea într-adevăr în încăperea lui Pietraru, dar era prea abulic pentru a realiza acest lucru. Vancu ăsta se purta aproape ca un somnambul în peregrinările sale printre întunecimile nopții, conștient doar de dorința de a dispărea cât mai repede din locul în care nimerise: în întuneric, obiectele își pierdeau pentru el consistența și putea trece prin ele, așa curm trecea prin noapte, dar mereu se putea întâmpla să se aprindă undeva o lumină, să răsară luna sau să treacă una dintre puținele mașini pe stradă și atunci întunericul se risipea și Vancu rămânea captiv printre zidurile care mai înainte nu reprezentaseră pentru el niciun fel de obstacol. De frica unor asemenea situații, Vancu stătea la el acasă întotdeauna cu lumina aprinsă. Și totuși se ivea de fiecare dată câte un moment în care îl apuca hoinăreala, mai ales în nopțile foarte întunecoase. Atunci nu se putea reține și o lua din loc. Câteodată nimerea și la Pietraru.)
Avocatul zăcea prăbușit în fotoliu și căuta prin geam curcubeul dublu care stătuse suspendat toată ziua deasupra orașului și care fusese atât de puternic încât urmele lui rămăseseră vizibile. Noaptea pe cer nu mai erau decât niște urme, bineînțeles, dar atât de evidente, încât aveai impresia că de pe boltă fusese decupat cu niște foarfece uriașe curcubeul, acum nemaipăstrându-se în locul acela nimic: un semicerc dublu neumplut de noapte dar necolorat nici de ziuă: o “fereastră deschisă spre o altă lume“, formulă pe care o citise Pietraru de atâtea ori referitoare la cele mai diverse situații. Prin “fereastra ivită“ îl vedea pe Fitacek-Bufnița pășind prin aer asemenea unui personaj de-al lui Chagall. Ajuns la această constatare, Pietraru își spuse iarăși, precum în atâtea rânduri că, deși era beneficiarul unei experiențe de viață foarte bogate, mult prea bogate, din păcate, el continua să vadă lumea tot prin cultura livrescă pe care și-o însușise. De aceea, poate, nu știa de atâtea ori dacă un lucru i s-a întâmplat cu adevărat sau dacă l-a citit undeva și tot de aceea, poate, se petreceau atâtea evenimente aievea în jurul său, evenimente pe care alții nu aveau aerul că le iau în seamă, evenimente venite din alte existențe în preajma sa, cel care le-a citit. Sau le-a trăit totuși? Și mai știa și faptul că nu poți fi de acord cu o serie întreagă de lucruri dacă nu le cunoști și cei mai mulți oameni din jur nu pot să fie de acord cu existența respectivelor întâmplări, fapt pentru care el nici nu le poate face publice, nu le poate discuta și nu le poate folosi drept argumente într-o dispută. Câteodată, în momentele de maximă descurajare, credea că nu diferit era și cazul Femeii din Vis, a Visului în general, dar acesta era un cu totul alt capitol, era o altă realitate pe lângă celelalte câteva realități pe care le trăia.
Și, în legătură cu Ea: în noaptea aceea n-o chemă, gramofonul stătea ascuns în penumbră pe măsuța lui, amintirea Ei plutea pe undeva liberă, prin încăpere, el o știa acolo, nu dorea în clipa aceea mai mult.
Iar Ea îl proteja, Iubirea îl proteja sau numai iluzia acestei iubiri, iluzia acestei protecții. Și nici nu citea Pietraru, era târziu de tot în noapte, era obosit și o lene plăcută îl cuprindea. Oricare dintre cărțile atât de dragi din jur l-ar fi plictisit dacă le-ar fi deschis atunci, dar nici de culcat nu dorea să se culce. Stătea în fotoliu, stinsese lumina, privea locul de unde dispăruse curcubeul, un loc curat ca un perete de pe care căzuse tabloul ce-l acoperise timp de o generație.
Își aminti de o altă “fereastră spre alte lumi“, de litografia din micuțul său dormitor, de excursia pe care o făcuse de dimineață prin catedrala din secolul al XIII-lea (?) și de cei câțiva pași pe care se încumetase să-i facă pe esplanada ticsită de scamatori, actori, fachiri, trubaduri, formațiuni ale unor teatre de păpuși. Își aminti de faptul că în întâmplările din dimineața respectivă (de ieri sau de acum șapte sute de ani?, oricum, o dimineață rece de iarnă, în fața bisericii lumea era obligată să țopăie pe loc, era frig și mici norișori de aburi le ieșeau tuturor din gură. Era un frig atât de concret cum în niciun tablou pictat nu văzuse vreodată să fie. Își aminti deci întâmplarea care l-a făcut să-l reîntâlnească pe Rotofei printre personajele din catedrală, Rotofeiul având chiar un rol activ în economia scenariului. Nu-i luase el partea salvându-l astfel dintr-o situație deosebit de… delicată. Rotofeiul pe care nu l-ar fi putut recunoaște în niciun caz și care ar fi rămas un ins dintre cei mulți, dacă peste atâtea sute de ani nu s-ar fi ciocnit de el în drumul ce-l ducea la brutărie și nu ar fi discutat apoi de câteva ori.
Memoria
poate
să vină
și
din
viitor,
constată Pietraru și ameți la gândul speculațiilor nesfârșite ce s-ar putea broda de aici…
Revenind la cele întâmplate în dimineața respectivă, s-o numim așa: “dimineața respectivă”, deși lucrurile nu s-au petrecut în niciun caz într-o anumită dimineață, ele dispersându-se în zeci de excursii similare pe care Pietraru le-a făcut prin intermediul acelui Benjamin, călătorii care s-au terminat mai întotdeauna în mulțimea adunată pe esplanadă. Din spaima acelui Benjamin de a nu mai găsi apoi drumul de întoarcere spre cămăruța secretă a unui oarecare avocat trăgându-și coloana strâmbă prin secolul al XX-lea, într-un oraș românesc, undeva în răsăritul Europei. Revenind la cele întâmplate în dimineața respectivă, Pietraru se întreba mereu dacă totul poate fi posibil. Rămânea o enigmă faptul că acel Benjamin din tablou accepta să se rătăcească în pielea unui solitar dintr-un alt secol și atât de departe de familia lui pentru care era gata să se sacrifice mereu și până la capăt. Era acel Benjamin conștient de ambele sale identități și, mai mult, înțelegea el că e vorba de și mai multe? Sau poate că și drumurile la Lugoj nu sunt decât o fațetă a unui destin mult mai complex, destin care altădată se petrece cu totul altundeva și în alte vremuri? Poate că uneori se întâmplă ca Benjamin să se încumete să se îndepărteze pe drumul șerpuitor de la marginea esplanadei și poate că uneori într-adevăr nu mai găsește sau nu mai vrea să găsească drumul înapoi, rămânând cu familia sa numeroasă pentru care risca atât de mult, familie care o ducea atât de bine, din multe puncte de vedere, și atât de îngrozitor de prost din altele, familie care trăia așa cum trăia datorită lui și datorită hotărârii ei de a nu trăi niciodată altfel, pizmuită de deștepți și disprețuită de ignoranți, adică invidiată de puțini și înjurată de mulți, dar nici măcar de acei puțini nefiind invidiată pentru ceea ce era cu adevărat de invidiat și nici măcar de cei mulți prigonită pentru defectele pe care indiscutabil că le avea. Și n-ar fi imposibil ca pe drumul acela șerpuitor să se mai afle multe halte și fiecare dintre ele să reprezinte un alt prag de trecere spre alte și alte identități. Și, mergând mai departe cu ideea, se întreba Pietraru dacă nu cumva fiecare om cunoaște aceste treceri spre alte existențe ale aceluiași eu. Dar că nimeni nu îndrăznește să le comenteze nici în momentele sale de cea mai mare intimitate, sau poate că încearcă s-o facă, dar cei din jur nu-l pot pricepe când se referă la acest lucru. O situație asemănătoare cu intimitatea Visului, dar de data asta Pietraru știa sigur că în cazul Visului nu mai era vorba despre o neputință de pricepere a celorlalți, ci despre ceva exclusiv al său, despre ceva ce nici măcar, nu se putea spune.
Și poate că tocmai în nopți asemănătoare cu cea pe care o trăia se năștea impulsul către un Benjamin (care mai era Pietraru) și acesta voia să treacă mai departe de orizontul care se putea vedea în litografie. Și Pietraru riscă. Drumul șerpuitor care pleca de la esplanadă semăna foarte mult cu curcubeul dublu, cu urma lăsată de acesta pe boltă și avocatul îl văzu într-adevăr pe Benjamin îndepărtându-se pe acea urmă și colbul pe care-l stârnea cu fiecare pas nu era decât praful cosmic vizibil prin fereastră de cer. Câteva clipe, Pietraru mai făcu asociații preluate din cultura sa, imaginea îl ducea vrând-nevrând din nou la Chagall, dar acesta era singurul, primul “Chagall“ adevărat pe care-l vedea, apoi Benjamin în loc să devină tot mai mic pe măsură ce se depărta devenea tot mai clar, la fel cum pe întuneric puzderia de personaje din litografie apăreau extraordinar de vii, încât te puteai pierde printre ele. Și, ca și acolo, Pietraru se pierdu din nou în făptura acelui Benjamin.
