În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Pe serpentine văd o parte din corpul Convoiului: uneori pe antemergătorii mei, altădată, dacă întorc privirea, un fragment dintre cei ce vin după noi. Câteodată, când e senin, apuc să văd chiar și capul șarpelui cu ofițerul plictisit și obosit aproape dormind în șea, dar niciodată n-am reușit să văd și coada. Ceea ce îmi spune că mă aflu pe un inel din partea de dinainte a șarpelui. Ce însemnătate are acest lucru? În organigrama organizatorilor bazată pe un cult nestrămutat al ierarhiilor, ține și locul ocupat în Convoi de o poziție anume? Până la urmă, ajung și la întrebarea „cum de am ajuns tocmai în acest loc?” și chiar și la întrebarea „cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”
Memoria a rămas afară, nu mai e cu mine. Dar întrebarea „cum am ajuns eu în corpul șarpelui?” revine și, mai nou, mă obsedează. Nu știu de când mă aflu în Convoi, nu țin minte cum am ajuns aici, nu mai știu nici ce meserie am avut înainte. Nu știu cum m-am numit. Ceea ce-mi amintesc nu reprezintă decât vagi fragmente dintr-o viață acoperită de o pâclă deasă. Efortul de a pătrunde prin această pâclă este atât de obositor încât mă face să renunț. Și, după o vreme, să încerc din nou. După repetate tentative, am ajuns la „M-a chemat, poate, Konrad, deși îmi aduc aminte că parcă acasă eram strigat «Costi». Să mă fi chemat Constantin și nu Konrad? Sau simplu Conrad. Să fi fost Konrad ori Conrad fostul meu nume de familie? Nu-mi aduc aminte precis, dar sunt aproape sigur – aproape sigur!- că numele meu de familie n-a fost nici Konrad și nici Conrad.” Acesta a fost începutul, dar măcar am realizat că am fost și altcineva și că acelui „altcineva” i-a fost spălat creierul.
În faza a doua, am încercat să-mi amintesc „cine am fost eu de am ajuns în corpul șarpelui?” De ce am fost tocmai eu selecționat? Mi-am stors creierii până la epuizare, de am ajuns să mă doară fizic efortul. Poate pentru că această stare se trăda și prin dificultățile de a păstra cadența – lucru ce nu mi s-a întâmplat niciodată până atunci. Sau pentru că îmi este în permanență controlat creierul, mi s-a comunicat prin cască: „Nu te obosi să descifrezi trecutul (pentru care oricum nu ai organe de simț), păstrează-ți prezentul pentru tot ce-ți oferă cu atâta generozitate! Nu te mai gândi nici la trecut și nici la viitor! Savurează-ți prezentul!” Să nu mă gândesc la viitor?! Nu mă gândesc la viitor de când sunt în Convoi! Dar la cine am fost nu am cum să nu mă gândesc. E o întrebare ce mă obsedează tot mai tare.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Da, mai nou mă mai și împleticesc uneori. Atunci Vlăjganul mă susține protector. Modestul local „La Conrad” sau restaurantul-bar de fițe „La Konrad”? O diferență esențială! Dacă am frecventat „La Conrad”, dacă marea mea plăcere a fost să petrec după amiezile de duminică jucând remi și bând bere acolo, atunci am făcut parte dintr-o categorie socială umilă. Probabil că așa este, întrucât nu-mi amintesc să fi fost vreodată în restaurantul „La Konrad”, locația de lux pe care n-am văzut-o decât de afară, de pe trotuarul de vizavi. Mai degrabă trăgeam concluzii din raționamente decât din amintiri. Or raționamentele nu erau deloc solide: dacă nu am fost decât o persoană mai degrabă umilă, de ce am fost ales pentru a face parte din Convoi și de ce se depun atâtea eforturi pentru a mă menține acolo? Nu am observat ca și pentru alți lăsați să plece să se fi dus atâta muncă de lămurire. (Dar poate că s-a dus, dar la fel de discret ca și în cazul meu… N-am de unde să știu.) Așa că mi-am dat seama că fără amintirile concrete, trecutul nu-mi apare decât ca rod al unor speculații cu o extrem de mică rată de credibilitate.
Mă concentrez din nou pe arheologia trecutului, încercând să elimin orice gând preconceput și să mă bazez numai pe imagini recuperate integral – să văd ce a ieșit la iveală, să deslușesc nu numai contururi, ci și culori, să resimt mirosuri și să aud fondul sonor. De atât efort pentru a recompleta ceea ce a fost spălat de pe creier, mă doare capul. Creierul meu a fost într-adevăr bine spălat și îmi reapare un sentiment multă vreme uitat și el: mă enervez. Imediat aud în căști: „Te-am rugat, ți-am sugerat să nu-ți irosești prezentul. Acesta, prezentul, este cel mai prețios dar primit de orice muritor! Dă-ți seama, pentru Dumnezeu! cât bine oferă prezentul și cât stres aduc trecutul și, mai ales, viitorul! Dă-ți și singur seama că, de când ai venit în mijlocul Convoiului, n-ai mai fost nicio clipă nervos și ai putut să te bucuri în liniște și mulțumire de tot ce ți se oferă!” „Și nu e puțin ce ți se oferă, completează o altă voce mesajul. Nu e nici puțin și e tot timpul! Tot timpul primești tot ce-ți dorești și tot ce ai nevoie, chiar dacă nu ai cerut acel lucru!”
Au dreptate, n-ai cum să contești. Însă întrebările îmi vin una după alta, deși sunt conștient că întrebările mă duc din nou la răspunsuri bazate doar pe raționamente pentru care nu am informațiile necesare să aflu dacă sunt corecte ori nu. Știu că și întrebările în sine îmi perturbă liniștea și mulțumirea. Zăgazul fiind fisurat, întrebările mă inundă și nu le mai pot opri. Pe lângă cea inițială „cine am fost eu de am ajuns în corpul șarpelui?”, se ivesc și altele. „Ajuns în Convoi, am tot ce-mi doresc și primesc chiar și lucruri folositoare de care nici nu sunt conștient. În pauzele de masă, văd că și «camarazii cu care străbat distanțele umăr la umăr» sunt la fel de privilegiați. De unde atât belșug? De unde dispun Forurile Superioare de atât belșug? Ca să dai unuia, trebuie să iei de la altul și acela de la care iei nu poate fi decât «ființa din gloata care încearcă zadarnic să intre printre noi». Până să ajung în trupul șarpelui, am făcut și eu parte din «gloata care încearcă zadarnic să intre printre noi»? Fiindcă frecventam, în după- amiezele de duminică, localul «La Conrad» și nu restaurantul bar «La Konrad»? Și de ce am fost scos eu din «gloată» și admis în Convoi?” Nu privesc problema prin prisma democrației, sunt pur și simplu curios de unde vine belșugul cu care noi, privilegiații, suntem copleșiți.
Odată ce am ridicat capacul cutiei Pandorei, nu mai pot opri întrebările.
