În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
„Eu vreau plecat, dar cum plecat?” Aștept seara să văd dacă picnicul acela se repetă.
Într-adevăr, îi văd din nou. Stau la fereastră și sorb dintr-o a patra ceașcă de cafea. Nu am cum să ajung la oamenii aceia, nu le pot auzi nici glasurile. La a cincea ceașcă de cafea, îmi dau seama cum de este atâta lumină unde stau pe o pătură oamenii aceia. Spotul unui far se plimbă peste grădină. „Ca într-un lagăr” îmi spun. Amintirea cu lagărul revine suficient de puternic pentru a putea „să pornesc de la ea munca de arheolog în căutarea memoriei mele”, cum mi-ar sugera pe un ton încurajator femeia în halat alb. Dar nici ea nu se află lângă mine și nici eu nu am răgaz să mă ocup de „munca de arheolog în căutarea memoriei mele”. Femeia în halat alb nu e lângă mine, dar jetul de lumină transformă tabloul picnicului din alb-negru într-o imagine în culori. Acum pot desluși fețele și o văd pe femeia în alb printre cei de pe pătură. Mă reped spre ușă cu gândul de a-i cere felcerului (?) să mă ducă să vorbesc cu asistenta sau doctorița care se ocupă de mine. În câteva secunde mi-am pregătit vorbele cu care să-l înduplec să-mi satisfacă cererea.
În locul însoțitorului meu obișnuit, apare la fel de prompt un alt vlăjgan într-un halat albastru de felcer (?). Sunt puțin descumpănit. Individul îmi adresează o privire întrebătoare. Îi spun micul discurs pe care am apucat să-l încropesc.
– Nu se poate!
– De ce nu se poate?!
– Acolo odihnă pentru personal. Tăcem amândoi. Dacă vrei tu plecat, eu duc pe tine.
Mă întorc dezamăgit în cameră. Închid ușa și mă postez iarăși la geam. Când spotul reflectorului mătură din nou aerul pe deasupra grupului de pe pătură, o văd nu numai pe femeia în halat alb, ci-l recunosc și pe felcerul(?) meu. Am uitat să sting lumina albă și femeia mă vede și-mi face un semn cu mâna.
Cele 20% de gânduri rele se înmulțesc vertiginos în mintea mea, asemenea roiului unor musculițe. Mă simt singurul în carantină în toată clădirea. Nu-mi vine să cred. Unde sunt oamenii din sala mare de la urgențe, cei pe care i-am văzut la venire? Odată, în plimbarea de pe coridoare, am auzit voci venind din spatele unei uși. E drept că altă dată, trecând pe acolo nu le-am mai auzit. Totuși, nu se poate ca o clădire atât de mare și cu personalul adiacent să-mi fie dedicată doar mie! A, și nu demult am asistat și la scena intrării pe poartă a unei ambulanțe, scena în care un grup de intruși a fost respins! Ambulanța aceea n-a adus un plecat din Convoi ca și mine? La întrebarea când voi putea părăsi această locație, mi s-a răspuns că oricând, data exactă depinzând doar de mine. Atunci am crezut că e vorba de analize medicale și de un eventual tratament pentru a remedia, dacă se va găsi ceva de remediat. Abia acum realizez că voi pleca doar când voi putea să-mi imaginez că voi fi în stare să mă integrez onorabil „afară”.
Mi-e ciudă. E limpede că nu-mi pot încă imagina un viitor măcar „onorabil afară”. Ce dovadă mai bună decât faptul că simt nevoia să plec însoțit, că nu am curaj să plec singur. Mai mult decât o aventură cu un final trist nu-mi pot imagina încă.
Deși amintirea orelor dezamăgitoare petrecute pe banca din parcare îmi apare vie ori de câte ori mă gândesc la plecare, nu pot să nu doresc tot mai intens să părăsesc carantina. Adică să părăsesc din nou un loc unde nu trebuie să-mi fac griji pentru prezent, unde am asigurate casa și masa fără să trebuiască să fac niciun efort, fără să am nicio obligație, unde mi se repetă mereu că stau de bunăvoie, putând pleca oricând. Păi, nu am fost într-o situație asemănătoare cât am mărșăluit în Convoiul unde am avut de asemenea orice mi-am dorit și tot nu m-am putut reține să nu ies din rând? Nu mi-a fost clar și acolo că, odată plecat, nu voi mai putea reveni? Valabil și aici, unde ușa de sticlă nu se deschide decât în afară. Cu toate acestea aici ar trebui să mă simt mai confortabil, fiindcă, pentru avantajele vieții din Convoi, singura condiție era că am fost obligat să umblu zi lumină fără să știu încotro ne îndreptam, pe când în ceea ce mi s-a spus că ar fi „carantina” pot să dorm, când vreau să dorm, pot să mă plimb, adică să fiu plimbat, când am chef, sunt copleșit de surprize, când revin în încăperea „mea” având și un grup sanitar doar al meu. (În timpul marșului, aveam la dispoziție grupuri sanitare mobile când ne treceau nevoile. Recunosc, erau curate și se deplasau alături de coloană, dar, deși igienice, deserveau pe rând mai multe persoane.)
Stau pe pat și compar condițiile din Convoi cu cele din carantină și constat că aici e chiar mai bine. Și în Convoi era bine, majoritatea participanților la marș nu-și puneau problema să plece, cei ce erau eliminați în urma unor inspecții erau catalogați de ceilalți drept niște loseri, niște perdanți. Ca și „roboții umblători” eliminați. Nimeni nu dorea să fie printre cei extrași din Convoi. În toată vremea cât am fost în corpul șarpelui am fost martor la foarte puține cazuri de ieșire voluntară din coloană. Din păcate, nu am nicio informație în legătură cu ce s-a întâmplat cu ei. În Convoi s-a dus multă muncă de lămurire să nu plec și eu, să nu mă „sinucid”, mi-au fost plasați chiar și agenți speciali drept vecini, am fost prelucrat până și de doi generali.
Pe de altă parte, în carantină mi se sugerează cum să mă reintegrez în viața de dinainte, iar însoțitorii îmi amintesc mereu că aș putea ieși pe ușa de sticlă care se deschide doar dinăuntru. Viața în Convoi este socotită un privilegiu și participanții sunt pregătiți să mărșăluiască până ce șarpele își va înghiți coada și să se bucure și în continuare de avantajele tot mai mari, în vreme ce în carantină ni se spune de la început că ne aflăm într-un loc de tranziție pe care-l părăsește fiecare când crede de cuvință. Când crede de cuvință, dar de plecat este clar că va pleca.
Mă uit la cei doi peștișori din bolul de pe stativ. Mă simt ca ei. Bolul de sticlă este încăperea asta. Peștilor le dau mâncare eu. Când n-o să le mai dau de mâncare vor muri. Și eu primesc de mâncare. Nici eu nu aș supraviețui aici, dacă nu mi s-ar mai da de mâncare. Peștișorii ar putea sări oricând din bol. Ar cădea pe dalele de pe podea și ar muri. Și eu pot pleca oricând și aș putea avea soarta peștișorului de pe jos.
Ceea ce nu înțeleg este de ce în Convoi se depun atâtea eforturi pentru a menține oamenii – anumiți oameni – în corpul șarpelui, de ce o organizație ierarhică uriașă se îngrijește să le ofere cele mai bune condiții, de ce, după ce le spală creierii, se străduiesc să-i păstreze totuși drept niște ființe umane. E drept, nu cunosc după ce criterii are loc selecția pentru admitere, dar ceea ce se vede cu ochiul liber este că neadmișii sunt alungați fără milă și socotiți o „gloată de disperați care nu au nicio șansă de a pătrunde în Convoi”. Asta în vreme ce până și ierarhiile cele mai înalte își desfășoară activitatea și viața în afara corpului șarpelui, dar servindu-l.
„Bun, îmi spun, afară se află mai multe straturi sociale, dar de ce «greșiții», cei plecați din trupul șarpelui sunt totuși trecuți prin această carantină spre viața de afară? Pentru a nu îngroșa „gloata de disperați care nu au nicio șansă de a pătrunde în Convoi”? Pentru a fi plasați în uriașa structură responsabilă de bunul mers al marșului? Uriașa structură militarizată. Și, dacă ni se pregătește intrarea printre cei ce asigură bunul mers al marșului, de ce ni se asigură în carantină doar confortul și nu suntem ajutați să ne recâștigăm memoria pentru a avea șanse la o viață de oameni normali, apți de a îndeplini misiunile unui lucrător în uriașa structură? De ce suntem lăsați să bâjbâim în întuneric, riscând să ieșim nepregătiți afară, total abulici, de parcă chiar am fi îndrumați să ne sinucidem, așa cum m-a amenințat Generalul, când a devenit evident că voi refuza viața lipsită de griji din Convoi?
Simt că-mi pleznește capul, mulțimea prea mare de gânduri negative îmi zumzăie prin creier alcătuind un sunet de fond de care nu mai sunt conștient, dar care îmi încâlcește și mai mult restul de idei raționale ce se mai strecoară prin minte. Nu pot gândi coerent și, deși vreau să născocesc un plan de a mă asocia cu cineva cu care să părăsesc carantina, continui să mă întreb de ce funcționează totul atât de greu de înțeles în jurul meu.
