În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Camera pare în regulă: e destul de spațioasă pentru un pat dublu, un birou, un scaun, un televizor și un fotoliu. În antreu se găsește un cuier, un dulap în perete și o oglindă. Totul cam la fel cu camerele de hotel ce-mi revin din memorie. Și baia este cea obișnuită. Încui și las cheia în ușă. Îmi pun sacoșa pe scaun, mă dezbrac, fac un duș. Mă așez la birou și mănânc un sandvici. Simt oboseala cum mă copleșeste. Pe birou se mai află câteva lucruri, printre care un samovar electric și o cutie cu pliculețe de ceai. O mapă cu reclame colorate și cu texte în diferite limbi. Nu mă ajută să mă lămuresc în ce țară am nimerit. Alte câteva obiecte nu știu pentru ce se pot folosi. Sunt prea istovit ca să-mi bat prea mult capul cu ele. Mă întind pe pat și încerc să aprind televizorul. Telecomanda nu mă ascultă. După ce butonez în gol, mă las păgubaș. Aș fi vrut să deduc de pe un program de știri unde mă aflu.
Și mâine e o zi! Sting lumina și de undeva din perete aud „Noapte bună!”. Mă mir că sunt atât de obosit. N-am umblat mai mult decât într-o zi obișnuită de marș în Convoi. Închid ochii și adorm instantaneu.
Mă trezesc, în cameră e întuneric. Am tras draperia de la fereastră și de afară pătrunde lumina nopții. Cât să fi dormit? Simt că mi-e frig, mă scol și văd că fereastra a rămas întredeschisă. O închid și mă uit pe geam. Camera 827 este desigur la etajul opt, dar nu pot să văd mult din peisaj, fiindcă, foarte aproape, un alt bloc îmi obturează priveliștea. Am impresia că de la o fereastră din clădirea de vizavi s-a mișcat ușor perdeaua. „N-ar trebui să devin paranoic!” îmi spun, dar mă reped să sting lumina și revin la geam. Și lumina de la fereastra de dincolo a fost stinsă. „N-ar trebui să devin paranoic!” Mă culc înapoi, însă nu mai reușesc să adorm. „N-ar trebui să devin paranoic!” Mă scol și revin la geam. Blocul de vizavi e scufundat în întuneric. Nici nu-mi mai pot da seama la care fereastră mi s-a părut (?) că s-ar fi mișcat perdeaua. După ce rămân o vreme nemișcat și nu zăresc nimic deosebit, mă culc la loc. De undeva din perete aud „Noapte bună!”.
Stau în pat cu ochii deschiși. Dimineața îmi apare pe neașteptate. Înseamnă că totuși am ațipit. „Bună dimineața!” îmi urează vocea din perete. La lumina zilei, blocul, care mi s-a părut atât de aproape, acum îl văd mai departe. Încăperea mea nu are balcon, așa că deschid fereastra și scot capul pentru a putea vedea strada pe care ne aflăm. Un aer rece îmi lovește obrajii și mă trezește de-a binelea. Îmi aduc aminte că însoțitorul care m-a condus de la gară a cotit de pe un bulevard larg pe o stradă îngustă. Totuși, de la fereastra mea, pot admira o perspectivă mai largă. Jos trece un autobuz, apoi câteva automobile. Cred că e încă foarte devreme. Cu lumina stinsă, în semiîntunericul din cameră nu pot vedea poziția arătătoarelor ceasului de deasupra televizorului. Vreau să mă duc la noptiera unde îmi amintesc că mi-am pus ceasul de mână pe care mi l-a (re)dat portarul la ieșirea din carantină. Nu e nevoie, din perete, vocea mă anunță că e ora patru și cinzeci și două de minute. „Nu s-a terminat? îmi spun, și aici mi se citesc gândurile?” Aștept replica. Ea nu vine.
Așa s-a întâmplat și în biroul din gară unde am fost identificat? Încerc să-mi amintesc în cele mai mici detalii ce s-a petrecut acolo, chiar și la ce m-am gândit în lungile momente de tăcere.
Mă duc din nou la fereastră. Strada parcă e alta. Blocul de vizavi nu mai se află vizavi, ci mai degrabă perpendicular cu clădirea noastră! Totul e nou pentru mine, plus că ieri am fost neobișnuit de obosit, probabil m-am înșelat aseară. Mă îmbrac și cobor. În lift nu apăs pe niciun buton, ajunge să mă uit la cel pe care ar fi trebuit să-l ating. Încep să învăț noile reguli. La recepție nu e nimeni. Deși am fost prevenit că e periculos pentru cineva îmbrăcat ca mine să umble singur. Ies în strada pustie. O singură mașină trece în goană. La ora asta până și tâlharii dorm.
În timp ce mă tot mir că strada e altfel decât mi-o amintesc, de când am venit la motel, cotind de pe bulevard spre stradela aceasta, ce mi s-a părut îngustă, așa cum am văzut-o de la fereastră, mi se pare că ceva nu este în regulă. În fața mea, de după o ușă, apare un individ cu intenții vizibil prea puțin prietenoase. Vreau să mă întorc, dar și din spate se ivește cineva cu un șiș în mână. Dau să intru în clădirea pe lângă care m-am oprit, dar ușa nu se deschide oricât i-aș spune s-o facă. Așa că rămân pe cele trei trepte de la intrare, cu spatele la ușa care nu s-a deschis, dar cu spatele asigurat. Cei doi indivizi se apropie și cel cu șișul îmi face semn să-mi scot haina. Un automobil trece fără să se oprească. Mă prefac de parcă mi-aș asculta agresorul, el vine rânjind să-și ia prada și când este lângă mine îl lovesc cu piciorul peste mâna cu cuțitul. Surpriza îl face să rămână descumpănit. Descumpănit măcar o clipă. Suficient pentru a avea timp să-l mai lovesc o dată, de data asta acolo unde îl doare cel mai tare pe orice bărbat. Omul se trage înapoi, celălalt vine să-i ia locul, dar renunță și amândoi dau să fugă. De la capătul străzii vine o mașină cu girofar.
Cei doi sunt urcați în mașină și un polițist… îmbrăcat ca mine vine să mă felicite. Este șeful unui echipaj al jandarmilor postconvoi. „Deci, organizarea minuțioasă nu se termină doar pentru bunul mers al șarpelui!”
