În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(52.) sau- Scara Brown, o perspectivă optimistă –
|
Mie mi se par puţin prea complicaţi aceşti termeni. Spre ruşinea mea şi ascuns după manuscrisele mele, sunt prea puţin interesat de etichetarea celor ce se petrec în jur.
Trebuie să pornesc, totuşi, de la o constatare mai largă: aşa cum şi viaţa noastră s-a poticnit de atâtea ori – cu întârzieri, traume şi rateuri în ultimii aproape 16 ani – şi totuşi a avansat în direcţia spre care este orientată Europa de azi, aşa şi literatura – şi arta în general – au păşit pe acelaşi drum. Ceea ce, în cazul din urmă, nu înseamnă neapărat şi progres în sensul absolut al cuvântului, dar constituie un mare pas înainte faţă de starea de dinainte.
Pe de o parte, libertatea de mişcare, dar, în primul rând, belşugul apariţiilor editoriale sincrone cu „lumea bună” (cu tot cu preţurile cărţilor devenite tot mai prohibitive) şi, desigur, accesul la internet ne-au făcut să reinventăm roata de mai puţine ori ca înainte. (Poate că nici nu a fost încă timp suficient să ne repetăm la nesfârşit.) Progresul, cât există, se poate defini prin ascensiunea pe scara Brown: de la Sandra spre Dan. (Dan Brawn fiind vecin de culoar cu Cuelho…) Este un progres indiscutabil şi cu multe consecinţe. Sigur că nu toţi cititorii Sandrei Brawn sunt şi cititorii lui Dan Brawn sau ai lui Cuelho, dar mulţi dintre ei da. Ceea ce constituie o evoluţie pozitivă, care, de îşi va urma cursul, va putea da surprize cu totul plăcute. M-au bucurat, de pildă, lungile cozi pentru autografe la venirea lui Cuelho în România. În sfârşit, după 15 ani, avem iarăşi o clasă de cititori. Din nou în creştere.
Provocarea ţine acum de capacitatea literaturii române de a răspunde în mod corespunzător. Iar, de data aceasta, vechiul meu pesimism dă iarăşi din codiţă. Astăzi, pe lângă balcanica aşezare pe mici interese perisabile, asistăm la o luptă între generaţii mai acută ca oricând. Ca de obicei, grupurile dictează valorile. Topuri partizane vin să justifice din interior politica unor reviste. Mai nimeni nu mai citeşte pe nimeni în afara grupului. Sfidarea merge la forma de expresie şi la ignorarea celorlalţi. Mai puţin la conţinut. Care, pentru a fi sfidat, ar trebui cunoscut. De pildă, exacerbarea sexualităţii şi a faptului mărunt, a derizoriului lansează pe piaţă autori veniţi pe piaţă după ce moda respectivă s-a consumat de mult pe alte meridiane.
În România de azi, ca şi în România de ieri, ierarhiile sunt viciate de o critică incapabilă să se despartă de cutumele orientale ale locului, în care idealismul cel mai cinstit se amestecă perfect cu materialismul cel mai pragmatic. Simptomele pornesc de la descoperirea de sine a literaturii române, când unii autori clasici au devenit şi scriitori clasici şi – de teama de iconoclasm – nimeni n-a avut vreodată curajul să-i pună la locul lor istoric adevărat.
Aşadar, o literatură tânără a unei ţări cu o limbă periferică s-a dovedit incapabilă, până acum, să-şi gestioneze demersul din interior. Nu mai sper în altceva din partea specialiştilor autohtoni. (Ei nu sunt capabili nici măcar să modifice în bine manualele şcolare, prima, şi pentru mulţi, unica întâlnire cu proza, poezia şi teatrul. Prizonieri ai unor clişee de mult revolute, ei mai proslăvesc nume şi epoci, dintr-o inerţie pe care au dovedit că nu o pot depăşi. Iar faptul că numele impuse în arta românească au trebuit să părăsească ţara reprezintă dovada supremă a sprijinului de care se poate aştepta un artist în România.) Vorbesc de critică şi de specialişti, ferindu-mă să spun „unii critici” sau „unii specialişti”, întrucât nici aceia ce nu fac parte dintre cei astfel pomeniţi nu au reuşit să schimbe starea de fapt amintită, durând de prea multă vreme.
Şi, totuşi, ascensiunea pe Scara Sandra Brown → Dan Brown → Cuelho → literatură adevărată mă face optimist: pe de o parte, publicul este cel ce se emancipează şi el, publicul, va fi şi cel ce va face legea. Iar, pe de altă parte, publicul acesta are parte de autorii pe care se pare că-i va ajunge din urmă. Nu autorii din topurile de azi: topuri care se ghidează după mode, modèle, modulări, mimetism formal şi valorizare estetică, fenomenologia mimetismului literar, mimetism şi sincronizare, imitaţie – identitate – canon, ci după valoarea ca valoare. Obţinută prin cultură şi educaţie.
După multă vreme, sunt optimist.
(Colocviul „Mimetismele literaturii române contemporane”, în revista Familia, nr. 10, 2005.)
