În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(96.) Ratarea e în funcţie de cine o stabileşte
Ratarea? Ratarea reprezintă un fenomen social istoric. Uneori, scriitorul/artistul a fost considerat ghid de moralitate, alteori, parazit; uneori, era invitat de mai marii locului la masă cu dânşii, alteori, nu avea voie să urce treptele palatelor decât pe scara de serviciu, alături de ceilalţi servitori. Când oricine poate să tipărească un volum – şi geniul, şi fostul gestionar de aprozar – când librăriile gem de marfă şi cărţile se vând tot mai puţin, când numeroşi indivizi declară cu morgă multă că internetul va înlocui scrisul pe hârtie cu totul, când – totuşi! – în mai fiecare oraş se lansează mereu alte şi alte titluri ale unor autori vechi şi noi, iar numărul spectatorilor care onorează evenimentul nu este decât tot în dependenţă de renumele mediatic şi de funcţia avută de autor în societate, un şef local făcând aglomeraţie la autografe şi la festinul de după…, când se întâmplă toate astea, zău că nu mai ai cum să stabileşti cine este scriitorul ratat. Ai zice că autorul fără cititori, autorul sărac, autorul în primul rând doar autor. Dar nu poţi spune nici măcar asta: scriitorul sărac nu este doar dispreţuit pentru lipsa sa de succes social, el este – în acelaşi timp! – şi admirat, astfel încât şeful cu vilă cu piscină în curte şi cu trei maşini în garaj, la fel ca şi simplul conţopist, mai fiecare doreşte nemurirea printr-o carte, filotimia este uriaşă şi cozile nu se mai termină la cererile de primire în breasla oficială a literaturii.
Dacă noroc nu e, indiferent de valoarea operei, nimic nu e. Dacă van Gogh n-ar fi avut un frate care să-l susţină nu numai pe timpul vieţii, dar şi după ori dacă la fel de necunoscutul Kafka n-ar fi avut un Max Brod alături, azi ei n-ar fi numiţi artişti rataţi, ei n-ar mai fi numiţi deloc.
Chiar cine are cu adevărat operă, dar n-are relaţiile necesare pentru managementul ei, degeaba o are. Şi nici măcar ratat nu este acela: el nu este deloc. Povestea cu adevărul care, până la urmă, iese întotdeauna la suprafaţă nu este decât o poveste.
Cine să stabilească ratarea unui artist/scriitor? Şi cine este îndreptăţit să-i ofere laurii pereni? Nici cele mai prestigioase premii nu sunt în măsură să stabilească ierarhii veşnice.
Ratarea reprezintă un fenomen social-istoric. Uneori, scriitorul/artistul a fost considerat ghid de moralitate, alteori, parazit; uneori, era invitat de mai marii locului la masă cu dânşii, alteori, nu avea voie să urce scările decât pe scara de serviciu, alături de ceilalţi servitori. Astăzi, scriitorul poate fi socotit un ratat, dacă nu apare frecvent pe micul ecran, dacă nu poate trăi din scris, dacă marile cotidiene, precum şi tabloidele, nu se interesează de viaţa sa intimă, dacă nu face parte din grupul potrivit, dacă nu face parte din niciun grup, dacă nu are cine să-i vândă marfa. Dar, oricât ar fi de modest, în sinea sa fiecare scriitor azi neluat în seamă speră că „i se va face dreptate” măcar postum. Să-l ajute Bunul Dumnezeu!
P.S. Acest text poate servi şi ca studiu de caz pentru Gheorghe SCHWARTZ – Cei O Sută.
(Ancheta: „La cine/la ce vă gândiţi când auziţi sintagma „scriitor ratat”? în revista Orizont, noiembrie 2013.)
