Sfânta marea muceniță Fotini este femeia samarineancă despre care povestește Evanghelistul Ioan că a vorbit cu Iisus Hristos la puțul lui Iacov și a crezut în El.
O regăsim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Tradiţia bisericească, fiind amintită în relatarea convorbirii sale cu Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 4, 5-42), a cărei viaţă este completată de mărturii tradiţionale despre moartea mucenicească în timpul persecuţiei împăratului roman Nero (54-68).
Calendarul ortodox aminteşte pe 26 februarie de sfârşitul său martiric, femeia samarineancă având consacrată şi o duminică din an ce îi poartă numele, în cea de-a V-a săptămână după Sfintele Paşti.
Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul la Evanghelia după Ioan, tâlcuieşte episodul biblic petrecut la fântâna lui Iacob. După dialogul despre iudei şi samarineni, despre apa ostoitoare a setei trupeşti şi „izvorul de apă curgătoare spre viaţa veşnică“, femeia Îl mărturiseşte, fără a-L recunoaşte: „Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos, când va veni, Acela ne va vesti nouă toate“ (Ioan 4, 25). Iar Omul din faţa ei Se descoperă: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine“. Se întorc ucenicii din cetate şi dialogul încetează, iar femeia merge la ai săi şi devine mărturisitoare: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?“ (Ioan 4, 29). Dialogul cu Mântuitorul îi schimbă viaţa.
Arhiepiscopul Alexandriei observă metamorfoza acesteia: „Femeia, care ieri şi alaltăieri fusese soţia mai multor bărbaţi şi care fusese stăpânită de plăceri josnice, se arată mai înaltă şi mai tare decât grijile pentru trup şi biruieşte trebuinţa trupului şi, dispreţuind setea, se întoarce, prin credinţă, spre o altă deprindere, îmbrăţişând îndată iubirea, cea mai înaltă decât toate virtuţile, şi purtarea de grijă faţă de alţii, care i se înfăţişau ca bine, vrând să le vestească şi altora, porneşte repede pe drumul spre cetate“. Samarineanca L-a descoperit pe Hristos pentru că s-a arătat dispusă a-L asculta. Iar descoperirea i-a fost de folos pentru că nu a ţinut-o pentru sine, ci a împărtăşit-o semenilor, ea, „această femeie preavestită, făcând comun şi altora binele dăruit ei, neducând acasă apa pe care o scosese, ca din sânii ei izvorâtori, nici găleata umplută din adâncul pământului, ci conţinutul înţelesurilor de care se umpluse prin harul dumnezeiesc şi ceresc şi prin învăţătura Mântuitorului“.
Părintele Dumitru Stăniloae, autorul traducerii şi notelor din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, observă faptul că „mare putere a dovedit Iisus când a făcut dintr-o femeie stăpânită de plăcerile trupeşti o mare misionară“, adăugând că „ştia dinainte pe cine alege pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o. Ştia ce posibilităţi sunt în această femeie“.
Fericitul Augustin ne îndeamnă să vedem prin această femeie „chipul Bisericii“, care „vine de la străini, căci Biserica trebuia să vină dintre neamuri, care sunt străini de neamul iudeilor“. Mărturia ei din cetatea Sihar a avut loc la începutul propovăduirii Mântuitorului, aşadar după anul 30 al erei creştine. Pătimirea sa în timpul persecuţiei lui Nero, aproximativ trei decenii mai târziu, dovedeşte o convertire autentică în urma întâlnirii cu Domnul. Dacă în Sfânta Scriptură o regăsim fără nume („samarineanca“), trecându-i-se în plan secund identitatea pentru a servi drept model faptele ei, şi nu persoana, Tradiţia bisericească i-a consemnat viaţa după întemeierea Bisericii. Samarineanca devine Fotini. Apostolii sau ucenicii lor o vor fi botezat, dându-i un nume creştin ce înseamnă tocmai „cea luminată“. Pentru propovăduirea sa, Biserica o numără între sfinţii cei „întocmai cu Apostolii“.
Sursa: ziarullumina
“Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător(de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenicr de caracter care opun rezistență, dar și sunt în stare să I se predea în duh și adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zaheu, o sfădăreață ca samarineanca. Nu I-au plăcut fețele palide, călăii, plângăreții, strecurătorii de izmă, chimen și untariță, fățarnicii, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări”, Părintele Nicolae Steinhardt.
