Fundaţia Maeght a ales pentru marea expoziţie de vară din acest an o retrospectivă a operei pictorului şi sculptorului Gérard Garouste, intitulată Pe drum, ce va fi deschisă până în 29 noiembrie.
Peste 80 de picturi, sculpturi şi desene, unele inedite, realizate special pentru această expoziţie, retrasează ultimii 10 ani de creaţie a acestui artist aflat constant într-o cercetare a lumii şi a lui însuşi.
Astfel, pentru prima dată, sunt arătate publicului carnetele de desene ale lui Garouste, notele şi crochiurile care sunt, aşa cum afirmă artistul, “culisele” unei opere şi care oferă chei de lectură a acesteia.
Încoronarea Fecioarei
Expoziţia îl omagiază pe acest pictor enigmatic, expus încă din anii ‘80 în cele mai mari galerii şi muzee europene, dar şi din Statele Unite, Japonia sau America Latină.
“Fidelă spiritului Fundaţiei, această expoziţie, având o dimensiune retrospectivă, prezintă în acelaşi timp creaţia şi căutările actuale ale lui Gérard Garouste. Titlul expoziţiei, Pe drum, exprimă acest prezent al creaţiei, explorând vitalitatea lucrărilor recente ale pictorului şi sculptorului”, explica Adrien Maeght, preşedintele Fundaţiei.
Mai mult decât o retrospectivă, este o privire a ansamblului operei artistului, în care picturile recente, confruntate cu cele mai vechi, permit descoperirea unui parcurs coerent.
Artistul rezumă el însuşi demersul: “Prima perioadă se deschide cu descoperirea lui Marcel Duchamp în timpul studiilor mele la Şcoala Naţională de Arte Frumoase. Mai puteam după aceasta să continui să pictez? Până la Divina Commedia a lui Dante, am pus la îndoială pictura însăşi. Şi am renunţat la grija pentru originalitate, pentru tehnică… Acum mă preocupă subiectul. Prin intermediul romanului Don Quijote, al Bibliei şi al altor texte, încerc să pun în pagină o interogaţie”.
Chartres
Dincolo de întrebările existenţiale asupra ceea ce suntem şi ceea ce ne determină, se schiţează o meditaţie asupra relaţiei noastre problematice cu realul, deformată de puterea visului şi a miturilor.
În multe privinţe, referinţele literare ale lui Garouste funcţionează ca o amăgire. Nimic nu este mai departe de ilustraţia de carte decât pânzele inspirate de Don Quijote, de exemplu. Garouste nu ilustrează. El transfigurează, deformează corpurile şi spaţiul, construieşte un ansamblu de motive şi de semne, prin care aminteşte de o altă poveste, dincolo de pictură.
Acesta este şi sensul recentelor sale Autoportrete: “Ideea a fost să mă reprezint în situaţii stranii şi să glisez în aceste autoportrete referinţe subliminale, de la Tintin la Fabulele lui la Fontaine”, mărturiseşte artistul.
Infernul, Dante şi Virgiliu
Aceste imagini “subliminale” sunt destul de vizibile, dar ele operează un transfer de sens, după un procedeu ce poate fi întâlnit în comentariile biblice ale Talmudului. Pentru a explica Textul, exegeţii grefează pe el mici istorii, de tipul fabulelor, pemtru a se apropia de sens.
Garouste foloseşte poveşti şi mituri pentru a pune în pagină filosofia sa singulară.
Îi revine apoi spectatorului obligaţia de a-şi tăia un drum propriu în înlănţuirea de sensuri şi de a adauga propriile interpretări.
Vizitatorul expoziţiei de la Fundaţia Maeght poate să mediteze şi asupra carnetelor personale ale pictorului, în care se amestecă note şi crochiuri.
Librarii orbi
“Aceste desene, afirmă Garouste, sunt aleatorii, spontane. Ele nu relevă nicio decizie plastică. Apoi, când revăd un desen pe care l-am făcut cu o lună în urmă, el mă inspiră într-o clipă. Îl reiau până când este perfect. Într-un fel, toate tablourile mele se află în aceste carnete”.
În timp ce arta contemporană este conceptuală, Gérard Garouste oferă o pictură figurativă care îşi ia referinţele atât din marile texte sacre, cum ar fi Biblia sau Talmudul, dar şi din Tintin, La Fontaine sau Don Quijote. Ideea reîntoarcerii la izvoare, la miturile fondatoare este o constantă a creaţiei sale.
De 40 de ani artistul apără o pictură figurativă care amestecă miturile cu propriile lui viziuni. Este minunat să te pierzi în enigmele lui Garouste. Încă de la începuturi, el a ignorat avangardele care preziceau moartea picturii. Fiu al unui antisemit condamnat pentru spolierea bunurilor evreilor în timpul războiului, artistul a fost pe punctul de a cădea pradă nebuniei. Dar, obsedat de imaginile sale interioare, a căutat să înţeleagă lumea. Pictura sa de virtuoz, adesea extravagantă, nu transmite niciun mesaj. Ea retrasează itinerariul unui “călător care merge fără încetare, ca pentru a atinge orizontul”.
Centaurul şi cuibul de pasăre
Drumul lui Garouste, între alegorii şi mituri este oarecum dificil de urmat, opera lui scăldându-se într-un real deformat, în zona incertă în care domneşte inconştientul artistului.
Parcurgând expoziţia, privitorul descoperă figuri care îi devin familiare, dar şi altele a căror stranietate se accentuează. Scenele inspirate de literatură dialoghează cu portretele de familie sau ale prietenilor, ca într-un joc de oglinzi deformante. Relaţia între opere urmăreşte firul gândirii vii şi neliniştite a creatorului.
“În opera lui Gérard Garouste întâlnim adesea reprezentarea pictorului. El este cel care călătoreşte, nelinişteşte, pune întrebări, încearcă să lumineze principiul incertitudinii care animă materia lumii. Descoperi, apropiindu-te, că nu este vorba neapărat despre pictorul însuşi. Artistul îşi împrumută trăsăturile protagoniştilor, figuri obişnuite sau mitice, uneori semi-animaliere, într-un straniu limbaj al formelor. El îşi pune în scenă povestea, studiile şicercetările, inspiraţiile literare, dialogurile cu unele texte cum ar fi cele ale lui Edmond Jabès, dar şi visările sau asociaţiile de idei. Se adresează celuilalt, adică nouă, pentru că despre noi este vorba”, explica Olivier Kaeppelin.
Deriva
În primul rând pictor, Gérard Garouste este şi sculptor sau creator de instalaţii, cum ar fi Dive Bacbuc sau Ellipse
El pune în scenă prin desene, dar şi prin cuvinte, personajele sale de teatru, nu numai ca scenarist, dar şi ca autor şi actor.
“Fără raţiune indianul delirează, făr intuiţie clasicul devine nebun”. Dacă artistul a căutat de timpuriu măiestria regulilor picturii clasice, el le-a răspuns printr-o totală libertate picturală. Gérard Garouste este, în acelaşi timp, el însuşi şi dublul său. În tablouri îi regăsim alături sau separat. În legătură cu aceasta, el citează cuvintele lui Sancho Panza: “trebuie să fiu un alt el însuşi”. În 2009, în Neliniştitul: Autoportret al uni fiu, al unui pictor, al unui nebun, artistul dezvăluie conflictele familiale şi propria sa luptă împotriva nebuniei. “Am forjat rezistenţe şi adăposturi”.
Noaptea Walpurgiei
Garouste consideră subiectul singura ieşire din corsetul pe care îl constituie cultura. Aşa cum alţii înaintea lui au dezmembrat forma, mai ales începând cu Duchamp, demersul lui vizează spargerea tiparelor care modelează privirea, punând sub semnul întrebării imaginile cele mai înrădăcinate. În cadrul picturii, limitate formal de pânză, de şasiu, de suprafaţa picturală, Garouste îşi oferă libertatea de a crea o multitudine de senzaţii şi de situaţii prin tehnicile pe care le foloseşte. În faţa totemurilor literare, pictorul, afirmând că pictura nu are nimic de-a face cu ilustraţia, explică faptul că nu a căutat nici îndrăzneala, nici seducţia, ci derapajul estetic, ironia. Artistul îşi asumă răsturnarea codurilor iconografice pentru că, după părerea lui, “a privi înseamnă a învăţa să citeşti ceea ce nu este scris”.
Pentru Garouste, aventura psihanalitică şi studiul biblic au acelaşi scop: ieşirea din condiţionări, din alienare şi din convenţiile moştenirii.
Ţigările faraonului
În ultimii ani, pictura lui apelează din ce în ce mai mult la vis. Viziunile pictorului fac să iasă în evidenţă autobiogafia în care se combină atât subiectele cercetării lui, cât şi imaginile contemporane. Se intersectează astfel evocări din Tintin, fabulele lui La Fontaine, din Don Quijote, aluzii la Faust, Mefistofel, Margareta, vrăjitoarele şi figurile familiare, referinţele la Talmud, la istoria artei, mai ales, Matthias Grünewald, Jean-François Millet, El Greco, peisajele romantice, dar şi bestiarul fantastic.
Personajele capătă adesea figurile apropiaţilor săi, dar şi pe cele proprii. În numeroase autoportrete, corpul şi identitatea lui sunt instabile. Poate fi om şi animal totodată, diferenţele sexuale oscilează. Mâinile lungi au degete efilate ca nişte aripi, picioarele sunt inversate şi constrânse să dea înapoi în timp ce înaintează. Gâturile lungi sunt întinse către cer, membrele sunt dezarticulate şi alungite ca nişte litere, corpurile, ca la Picabia, sunt acoperite cu zeci de ochi.
Universul lui Gérard Garouste este unul animat de dispersiuni printr-un principiu al fragmentării şi al expansiunii. Ceva transformă realul, ceva care apare şi anunţă devenirea.
Rabinul şi cuibul de pasăre
Acest ceva, pradă forţelor care îl divizează, ar putea să se piardă, dar Garouste şi-l însuşeşte şi pictura lui încarnează sub ochii noştri o mişcare intensă, amintind de paradoxul “expoziv-fix” al suprarealismului. Este o pictură a diviziunilor ”schizoide”, cu forme făcute din “aberaţii”, înlănţuiri, himere. Din ele se nasc anamorfoze, “forme-monştri”, realităţi în continuă schimbare, în deplasare perpetuă, în călătorie. Toate sunt echivalentul deplasării unei vieţi interioare. “Garouste se foloseşte de artă, fără respect pentru convenţii, şi concentrează o energie care îl împinge şi ne împinge către toate îndrăznelile, «la frontiera lumii invizibile, angoasa este un al şaselea simţ, iar durerea şi percepţia sunt unul şi acelaşi lucru», cum scrie Georges Bernanos”, explică Olivier Kaeppelin în catalogul expoziţiei.
Pânzele sunt vehemente, în ele tragicul se alătură grotescului. Este o pictură suprarealistă şi expresionistă totodată, dar un suprarealism care pune întrebări, care nelinişteşte, şi nu unul care intrigă şi care amuză, cum se întâmplă adesea astăzi. La fel, expresionismul, care deranjează adesea, este rezultatul unei angoase personale, care emoţionează privitorul pentru că pune sub semnul întrebării un anumit tip de comfort intelectual şi moral caracteristic zilelor noastre.
Oraşul-minciună
Bineînţeles, există şi o latură ludică atrăgătoare, aşa cum se poate descoperi parcurgând sălile Fundaţiei Maeght. Gérard Garouste îşi permite orice sau aproape orice în căutarea sa universală.
Expoziţia este însoţită de un catalog, coeditat cu Editura Flammarion, ce conţine o prefaţă de Adrien Maeght, texte semnate de Marc-Alain Ouaknin, Olivier Kaeppelin şi Hortense Lyon, printre care şi un dialog cu Gérard Garouste, precum şi o reproducere inedită a carnetelor pictorului.
