Scenariu: România în incapacitate de plată

Bolojan, aproape ne-a amenințat cu incapacitatea de plată, profesorul Coșea a confirmat că aceea ese direcția către care ne îndreptăm. Un scenariu de film în care ChatGPT își etalează talentul de scenarist.

Pe 13 august 2025, în emisiunea Jurnalul de Seară (Digi24), premierul Ilie Bolojan a avertizat că, fără adoptarea celui de-al doilea pachet de măsuri fiscale care include reforme de structură, reducerea cheltuielilor și încasări mai solide, riscul de intrare în incapacitate de plată este foarte mare. El a subliniat că un singur pachet nu este suficient, iar dacă se oprește la jumătatea drumului, „e doar o chestiune de timp până lucrurile se vor termină prost”. Anterior, în iunie 2025, Bolojan avertiza că deficitul mare, acoperit constant cu împrumuturi, nu mai poate fi sustenabil: „nu mai putem continua așa… am ajunge să nu mai fim împrumutați și am intra în incapacitate de plată”.

În dialog cu HotNews.ro, acum câteva zile, profesorul Mircea Coșea a oferit o viziune clară și critică asupra măsurilor fiscale adoptate sau discutate de Guvern: eficiență redusă, riscuri de recesiune agravată, impact social semnificativ și o direcție economică incoerentă.

Evident că, așa cum înțelegem și din cele două declarații, din neputință sau din rea voință, lucrurile nu merg așa cum ne-am dori. Întrebarea de aseară pe care mi-a pus-o cineva drag, plecat de peste 15 ani din România, dar încă conectat la problemele cu care noi, cei rămași ne confruntăm, m-a descumpănit. Cum ar arată România în incapacitate de plata ? O întrebare al cărei răspuns nu poate fi decât nuanțat și care depinde de mulți factori: determinarea politică, coerența măsurilor, profesionalismul executivului, corupția endemică și blocajul politic. O întrebare care ar putea sta la baza unui scenariu de film, dacă nu apocaliptic, măcar demn un cinema „verite” sau chiar un realism dur (gritty realism). Și cum la Hollywood, inteligența artificială se folosește pe scară largă, am apelat la ChatGPT pentru a ne creiona un scenariu pe această tema: România în incapacitate de plata. Personajul principal este Ion, cetățean al Bucureștiului din clasa de mijloc.

O zi din viață lui Ion
Ora 6:30.
Ion, 42 de ani, se trezește cu radioul pornit. Prima știre, „leul a mai pierdut azi 3% față de euro, cursul BNR a ajuns la 7,80. Guvernul discută cu FMI un nou pachet de măsuri”. Ion oftează, știe că salariul său de 4.500 lei, în realitate, valorează mult mai puțin la cumpărături.

Ora 8:00.
Merge la piață. Vânzătorii afișează prețuri „pe zi”, iar mulți preferă euro, chiar dacă oficial e ilegal să vinzi în valută. O pungă de cartofi care anul trecut costa 12 lei e acum 35. Un țăran îi spune direct, „iți dau cu 4 euro, dacă ai” . Ion dă din umeri, el primește doar lei.

Ora 9:30
Soția lui merge la farmacie pentru medicamentele mamei. Farmacista ridică din umeri, „nu mai primim stoc din Germania. Trebuie să așteptați, poate apare ceva generic românesc”. Ea plătește oricum mai mult, prețurile medicamentelor crescuseră cu 50% în doar două luni.

Ora 13:00.
La serviciu, colegii discută în șoaptă. Firma de construcțîi unde lucrează Ion are proiecte blocate, pentru că băncile nu mai dau garanțîi de stat și importurile de materiale s-au scumpit enorm. Patronul i-a avertizat, „dacă guvernul taie din contracte, e posibil să vă punem pe jumătate de normă”. Salariile deja întârzie cu o săptămână pentru că Trezoreria nu virează la timp banii pentru lucrările publice.

Ora 17:00.
La supermarket, Ion vrea să cumpere carne. Raftul e aproape gol. Observă un anunț lipit: „Din cauza cursului valutar și a blocajelor la import, stocurile sunt limitate. Vă rugăm luați doar cantitatea necesară”. În jur, oamenii nu se mai ceartă, s-au obișnuit să ia mai puțin și să înlocuiască alimentele cu variante mai ieftine.

Ora 19:30.
Acasă, Ion își verifică facturile online. Energia electrică e cu 40% mai scumpă, gazele aproape dublu. Guvernul promite compensări, dar încă nu au intrat. El calculează, salariul lui și al soției abia acoperă chiria, utilitățile și mâncarea. Economiile au dispărut, le-au folosit deja pentru a cumpăra euro „de siguranță”.

Ora 22:00.
Pe balcon, Ion fumează și se uită spre blocurile din jur. Aude vecinii discutând, „ți-au intrat banii la timp? Mie mi-au pus doar jumătate din alocație. Zic că restul vine când primesc tranșa de la FMI”. La știri, premierul vorbește de „măsuri temporare de austeritate” și „sacrificii pentru stabilitate”. Dar oamenii știu că asta înseamnă taxe mai mari și salarii înghețate. Ion închide radioul și oftează. „Mâine va fi la fel. Tot mai scump, tot mai greu”.

O varianta realistă, nu haos total, ci o criză de încredere, scumpiri bruște, lipsuri la importuri, salarii întârziate și o stare generală de tensiune și adaptare. Dar hai să ne imaginăm cum ar arăta viața unui român obișnuit în 6–12 luni de incapacitate de plată, tot într-un scenariu realist, nu science-fiction.
Primele 3 luni (șocul inițial): prețuri explozive, inflația scapată de sub control, mai ales la alimente de bază și medicamente importate. Leul se depreciază rapid, iar comercianții schimbă etichetele săptămânal. Statul întârzie plățile salariilor și pensiilor, uneori le face parțial. În mediul privat, firmele cu contracte publice sau cu importuri sunt primele care reduc salarii sau trimit oamenii în șomaj tehnic. Cozile și raționalizările la unele produse de bază (ulei, zahăr, carne, carburant) devin obișnuință, supermarketurile introduc limite de cumpărare. Românul „de rând” începe să reducă porțiile, renunță la carne de mai multe ori pe săptămână și folosește mai mult transportul în comun pentru a economisi benzină.

După 3–6 luni de adaptare forțată, economiile dispar, cei care aveau lei puși deoparte și nu i-au schimbat în euro îi văd devalorizați. Începe fuga către valută și aur, dar accesul e restricționat. Taxele cresc, se introduc accize noi, cresc impozitele pe proprietăți. Apar valurile de concedieri. Construcțiile, retailul și transporturile suferă primele. Unele companii închid. Migrația economică spre Vest reîncepe. Economia gri înflorește, oamenii fac troc sau tranzacțîi „la negru” pentru a evita taxele și pentru a obține produse rare. Oamenii își caută un al doilea job ocazional.
După 6–9 luni apar tensiuni sociale. Nemulțumirile sociale se concretizează în proteste în marile orașe împotriva scumpirilor și a corupției. Unele sindicate cer grevă generala. Probleme cu importurile, rafturile au tot mai multe produse româneșți, de multe ori de calitate slabă, dar lipsesc bananele, electronicele și unele medicamente. Restricțîi pe energie, statul limitează consumul casnic oferind bonusuri pentru reducere și penalizări pentru depășire. Facturile la gaze și curent devin greu de plătit. Multe companii străine își reduc prezența, ceea ce aduce șomaj suplimentar. Oamenii participă la micile „rețele de întrajutorare” din cartier, schimbă alimente între vecini (ouă pentru ulei, pâine pentru detergent).

La 9–12 luni apar și compromisurile. Guvernul semnează un program cu FMI și UE, pensiile speciale sunt tăiate, salariile din sectorul public înghețate, investițiile statului reduse. Cursul leului încetinește deprecierea, dar prețurile rămân ridicate. Accesul la importuri e parțial restabilit. Cei cu economii în euro sau venituri din afară trăiesc decent, dar clasa de mijloc se subțiază, iar sărăcia urbană crește. Oamenii învață să consume mai puțin, să-și facă provizii, să repare în loc să cumpere, să caute resurse alternative. Omul „de rand”, după un an, are un stil de viață complet schimbat. Consumă carne doar duminică, nu mai merge în concediu, doar în vizite la rude. Copiii se gândesc serios să plece la studii în străinătate si sa nu se mai intoarcă…

Notă ChatGPT: Ce am scris se bazează pe mai multe surse și experiențe istorice, dar și pe analiză mecanismelor economice generale. În concret, m-am inspirat din:
Experiențe internaționale comparabile
•Grecia (2010–2012) – când a intrat în program de asistență cu FMI/UE, au fost valuri de austeritate, scumpiri, creșteri de taxe și reducerea salariilor/pensiilor.
•Argentina (2001 și 2018) – unde defaultul a dus la devalorizarea monedei, inflație accelerată și scăderea puterii de cumpărare.
•Islanda (2008) – criză bancară majoră, măsuri de capital control și adaptare socială.
Exemple regionale și româneșți
•România în 2009–2010 (criză financiară globală) – am avut acord cu FMI, tăieri de salarii cu 25%, TVA majorat, șomaj crescut.
•România în anii ’90 – hiperinflație, lipsuri la raft, salarii erodate rapid de scumpiri.
•Șocurile inflaționiste din 2022–2023, când prețurile la energie și alimente au crescut brusc, arătând cât de vulnerabil e bugetul gospodăriilor.

Date și mecanisme economice
•Inflația și cursul valutar – când statul nu se mai poate finanța, moneda se depreciază → importurile devin mai scumpe → inflație accelerată.
•Balanța bugetară – salarii/pensii întârziate, investițîi publice blocate.
•Venituri și cheltuieli familiale – am folosit un model simplu de buget mediu urban (bazat pe date INSSE + Eurostat despre structura cheltuielilor gospodăriilor).

de Viorel Ioniță