Armonia policentrică: Un nou model de cooperare și securitate globală (2)

 

 

1. NOUA POLITICĂ EUROPEANĂ A SUA ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA RELAȚIILOR EURO-CHINEZE

 

Estimările actuale sunt că SUA va părăsi Europa sau își va reduce prezența în Europa, rezumându-se la un cap de pod format dintr-un triunghi baltic, respectiv Polonia cu țările baltice, Finlanda și Peninsula Scandinavă (Suedia și Norvegia). Se poate anticipa, de asemenea, că în condițiile în care interesele strategice americane se vor deplasa către Oceanul Arctic, emisfera vestică (America latină) și regiunea indo-pacifică, SUA va fi tentată să reseteze relația cu Rusia printr-o reîmpărțire a sferelor de influență (rebotezate ca „sfere de securitate”) în Europa, de felul celei convenite la Yalta în 1945. În acest caz, Europa danubiană va fi cedată Rusiei, în sensul că nu va mai primi garanții de securitate euro-atlantice și va fi obligată să se adapteze la rigorile geostrategiei Kremlinului, înțelegându-se, cumva, cu acesta). Europa renană va rămâne să se federalizeze în jurul axei Paris-Berlin (de asemenea, fără garanții americane specifice) dezvoltând un sistem de apărare și securitate autonom, circumscris de o geopolitică proprie. Prezența americană în Polonia va fi asigurarea SUA împotriva unei alianțe ruso-germane, dar și împotriva izbucnirii unor conflagrații europene amorsate de belicismul polonez, în egală măsură rusofob și germanofob. Americanii vor mai rămâne acolo nu pentru a-i apăra pe europeni de ruși, ci pentru a împiedica atât un nou Pact Ribbentrop-Molotov, cât și alte războaie intra-europene.

Noile relații transatlantice vor obliga UE să schimbe accentul strategiei sale de politică externă, securitate și apărare, ca și direcția principală a politicii sale de alianțe dinspre SUA spre China, din Atlanticul de nord în Pacificul de vest. Toate aceste calcule vor depinde foarte mult și de evoluția războiului din Ucraina și mai ales al celui dintre Israel și Iran. China nu poate lăsa Rusia și mai ales Iranul să fie învinse. De asemenea, nu le poate lăsa nici să încheie singure un acord de pace cu SUA. De aceea, este de așteptat să intervină activ și vizibil în rezolvarea acestor crize, în afara ajutorului discret dat aliaților ei direct implicați în conflictele respective. Cum anume? Aceasta este o altă discuție.

Global Gateway este un proiect grandios lansat de Comisia Europeană în anul 2021, deci înainte de implicarea UE în războiul cu Rusia din Ucraina. Chiar și fără criza în care statele membre ale UE au fost împinse din cauza acestui război și a ruperii legăturilor economice cu Rusia, planul era cu mult prea ambițios pentru capacitatea de mobilizare a UE. Slăbiciunea liderilor UE și dificultățile birocratice ale procedurilor de luare a deciziilor la nivelul instituțiilor europene puneau de la început sub semnul întrebării fezabilitatea proiectului. Aceste vulnerabilități ar putea fi folosite de China pentru a propune dacă nu fuzionarea proiectului Global Gateway cu Inițiativa drumului și centurii, măcar sinergia lor, precum și realizarea în comun a acelor obiective referitor la care cele două se suprapun în mod efectiv. În această încercare China ar putea găsi sprijinul câtorva dintre membrii UE; cu precădere cei din Europa centrală și de est.

În mod normal, atât timp cât schimburile comerciale între UE și Rusia sunt blocate, iar taxele vamale impuse de SUA sunt prohibitive, UE va fi pusă în fața dilemei de a alege între China și SUA. Cea mai naturală alegere este China. Ea se împiedică de bariere psihopolitice. Asemenea bariere pot fi înlăturate prin măsuri de creștere a încrederii, o masivă acțiune de informare și educație publică, persuasiuni diplomatice și oferte economice atractive.

China ar trebui să conteze, în acest sens, pe diverse state membre ale UE cu care are relații parteneriale. Un proiect ambițios în acest context ar fi trecerea la un sistem de plăți în care să fie folosit euro și yuanul, acolo unde altădată era folosit dolarul american. Cele două parți ar putea coopera pentru extinderea acestui sistem și în relațiile comerciale cu terții.

De asemenea, ele și-ar putea coordona politicile privind răspunsul dat războiului tarifar pornit de SUA. Multe vor depinde și de rezultatul negocierilor comerciale anunțate a avea loc între SUA și China. Ar fi bine ca UE să fie informată de China în legătură cu mersul acestor negocieri, și când este posibil Beijingul să se consulte cu UE privind orientarea negocierilor sino-americane. Rezistența UE și Chinei față de protecționismul american nu trebuie să aibă loc prin profitul pe care ar încerca să îl obțină una exploatând dificultățile prin care trece cealaltă, ci prin coordonare și solidaritate.

Ratificarea Acordului comprehensiv de investiții dintre UE și China reprezintă un atu esențial pentru dezvoltarea cooperării economice și chiar al unui anumit nivel de integrare economică între China și UE. Obstacolele în calea ratificării sunt politice și psiho-politice. Depășirea lor cere o acțiune diplomatică amplă desfășurată la nivelul statelor membre ale UE. De asemenea, un rol important l-ar putea avea și discuțiile cu partidele politice europene. Importantă ar fi și o acțiune privind obținerea sprijinului societății civile. Tensionarea relațiilor  comerciale și politice între UE și SUA ar putea facilita atingerea rezultatului dorit. China va trebui să găsească soluții pentru a valorifica această oportunitate.

 

1. DILEMELE UE: RĂZBOI SAU PACE; VEST SAU SUD

 

În prezent UE are de făcut două alegeri strategice: pace sau război; SUA sau China. Singura posibilitate pentru UE de a fi o putere globală este alegerea păcii. Dacă va alege războiul, ea va fi cel mult un factor de ajustare a raporturilor de putere dintre SUA și Rusia. Singura posibilitate pentru UE de a se consolida ca putere soft pe termen lung este ieșirea de sub ocupația / dominația / dependența americană și realizarea unui parteneriat strategic cu China. Deocamdată nu este clar ce va alege, dar, în mod obiectiv, istoria o va împinge spre pace și spre China.

China trebuie să schimbe jocul în relația cu UE. Ea trebuie să vină cu proiecte proprii pe care să le propună, refuzând să intre în discutarea eternelor reproșuri ideologice ale UE.

În ordinea instaurată după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, cu cele două etape ale sale (bipolară în perioada 1945-1991 și unipolară în perioada 1991-2022), libertatea comerțului și cooperarea economică au fost considerate ca instrumente esențiale pentru asigurarea păcii, securității și dezvoltării. Bunăstarea fără pace era inutilă. Pacea fără bunăstare era în pericol. Chiar și cele două superputeri globale adverse – SUA și URSS – care garantau pacea prin „echilibrul terorii”, erau de acord asupra acestui fapt. Atunci când, obosite de veghea militaristă, au decis să promoveze destinderea, ele au inițiat Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (o Europă extinsă de la Vancouver la Vladivostok), așezându-le pe amândouă – securitatea și cooperarea economică – în același coș.

Astăzi, acceptând instinctiv dacă nu rațional, și, în orice caz, nedeclarat, că odată cu măreția Americii, s-a stins și ordinea lumii construite de ea, administrația americană și Președintele Donald Trump, mai degrabă tot din instinct decât potrivit unui plan sau unei viziuni strategice, face tot ce se poate, ca un adevărat agent al destinului istoric, pentru a distruge atât ceea ce a mai rămas din ordinea globală a „secolului american”, cât și ultimele vestigii ale secolelor colonialismului încă păstrate măcar în apucăturile și psihologia hegemonilor „Vechii Europe”.

În mijlocul acestei dezordini globale, caracterizând tranziția de la „Pacea americană” / „Pax Americana” la „Pacea Asiatică” /„Pax Asiatica” sau „Pacea Chineză” / „Pax Sinensis” sau „Pacea Sudului” / „Pax Australis”, trăim cu toții experiența a ceea ce pare a fi un război comercial la scară mondială. În realitate, este vorba despre un război geopolitic cu față economică, în care instrumentul economic este folosit pentru reconfigurarea ordinii politice mondiale în lumina acelorași interese și concepții euro-atlantice.

Acestei încercări războinice Sudul colectiv i se opune, nu însă declanșând un război simetric, ci construind o ordine distinctă fără implicarea Occidentului colectiv. Este în interesul și răspunderea acestuia din urmă să caute a se asocia, în loc de a se opune. Deocamdată, însă, respectivul Occident se află într-o „espectativă agresivă”.

Administrația Trump sau America globalismului imperial a declanșat un război mondial comercial. În realitate, nu este vorba doar despre comerț, ci despre o întreagă ordine mondială și despre împărțirea puterii în cadrul acesteia. SUA insistă pentru centralizare, în timp ce ceilalți actori globali – foști, decadenți sau emergenți – se luptă pentru descentralizare, cu o energie mai mare sau mai mică în funcție de gradul lor de dependență față de hegemonul american sau față de prejudecățile ideologice născute în epoca colonială ori în timpul Războiului rece. De aceea, negocierile referitoare la taxele vamale nu implică doar jocurile schimbului de valori, ci însăși suveranitatea părților contractante. Din atare perspectivă trebuie privite disputele Președintelui Trump cu interlocutorii săi de pe diferite continente pe tema taxelor vamale.

 

• UE ÎN MENGHINA RUSO-AMERICANĂ ȘI CHINA ÎN ÎNCERCUIREA INDO-PACIFICĂ

 

SUA dorește să transforme relația sa cu statele europene dintr-o alianță multilaterală defensivă într-un pachet de servicii de securitate prestate contra cost pe baze bilaterale. Totodată SUA urmărește să arunce în aer atât coerența cât și eficiența economiei Europei unite implicând-o într-un război al taxelor vamale, după ce a pus-o pe butuci sub aspect politic și economic, împingând-o în războiul cu Rusia, din care nu știe cum să mai iasă. În atari condiții, UE își poate păstra relevanța strategică la nivel global numai realizând un parteneriat strategic cu China. Altfel va fi strivită în războiul pe două fronturi purtat simultan cu Rusia și cu SUA.

Washingtonul nu are de ce să mai cheltuiască resurse financiare, materiale și umane pentru a apăra securitatea statelor europene împotriva falsei amenințări rusești, în timp ce are de făcut față provocărilor tot mai mari din alte puncte strategice ale globului. Diminuarea prezenței americane în Europa, nu va trebui, însă, din perspectivă americană, să lase în urmă o Europă politică, adică o Europă-putere, mult prea competitivă. De aceea, ca și planul Europei germane de altădată, Europa franco-germană de azi va trebui castrată prin cooperarea ruso-americană. Din perspectivă americană, emascularea UE ar urma să ducă la echilibru între Rusia și UE, ca două puteri în concurs menținute la nivel de relevanță regională. SUA ar mai rămâne minimal în Europa, nu pentru a-i mai apăra pe aliații din UE / NATO de Rusia, ci pentru a se asigura că UE și Rusia nu se vor alia împotriva ei.

Ieșirea UE din menghina strategică ruso-americană are un singur nume: China.

Pe de altă parte, tentativa administrației Trump de a face pace cu Rusia în războiul purtat prin intermediul Ucrainei, implicarea SUA în războiul Israelului cu Iranul și prezența americană în conflictele armate dintre India și Pakistan, ca și dintre Cambodgia și Thailanda, constituie părți ale unui plan unic privind încercuirea Chinei și tăierea comunicării sale cu lumea. Toate proiectele de cooperare avansate de SUA, ca și toate conflictele amorsate ori întreținute de SUA în lume sunt neîntâmplător plasate pe traseul strategic al „Noului Drum al Mătăsii”, care constituie coloana vertebrală materială și spirituală a noii ordini mondiale proiectate în „Secolul Asiei”, sub inspirația culturilor asiatice, dintre care probabil principală este cea confucianistă. Intenția clară este aceea de a secționa traseul respectivului drum. Pentru a contracara această strategie distructivă a ariergărzii „păcii americane”, Beijingul are nevoie de un partener cu potențialul unui actor global, precum UE.

 

1. PROTECȚIONISMUL, ULTIMUL STADIU AL IMPERIALISMULUI AMERICAN 

 

Protecționismul, la care se întoarce liderul unei națiuni cunoscute altădată pentru a fi impus în ordinea lumii liberul schimb, poate fi util în apărarea unor capitaluri naționale în curs de consolidare, îmbunătățindu-le condițiile de creștere acolo unde au prins rădăcini, iar nu pentru a readuce într-un mediu economic neprietenos, capitalurile fugite în străinătate, respectiv în locuri cu resurse naturale și mână de lucru mai disponibile și mai ieftine. Când economia americană dispunea de vitalitate, America pleda pentru liberalizarea comerțului. Astfel a adus bunăstare și companiilor și cetățenilor americani. Acum, când economia americană, cu tot cu ceea ce mai însemna temelie a superputerii globale americane (dolarul ca monedă globală de rezervă, universitățile americane ca centre de excelență, Hollywoodul ca față vizibilă a „visului american”, armata americană ca vehicul al acestui vis), decad, protecționismul este privit ca ultimul colac de salvare oferit de vasul care se scufundă și pe puntea căruia orchestra MAGA dirijată de Donald Trump intonează imnuri mobilizatoare. În realitate el nu este altceva decât complotul plutocraților cu statul oligarhic, împotriva cetățenilor, a consumatorilor în general.

Președintele SUA caută în disperare să îi oblige pe partenerii comerciali ai țării sale să investească masiv în economia americană. De ce o face? Pentru că aceasta este la pământ. Pentru că din SUA au fugit capitaluri importante care și-au găsit gazde mai bune pe alte continente. Aceste capitaluri se cer acum înlocuite cu unele europene sau venite din alte destinații. Altfel, crede Donald Trump, economia americană nu mai poate fi salvată.

Cum s-a ajuns aici? Ce trebuie să evite China și statele Sudului global pentru a nu repeta acest parcurs? Diferența între modelul de dezvoltare american și cel chinez (în general asiatic) constă în faptul că în timp ce SUA a oferit capitalului libertatea totală de a se manifesta în urmărirea exclusivă a profitului, în China capitalul a fost pus în slujba comunității, a cetății și a cetățeanului. Un capitalism individualist în contrast cu un capitalism comunitar. Capitalismul unei societăți protestante în contrast cu capitalismul unei societăți confucianiste. Dacă în SUA profitul l-a îmbogățit exclusiv pe investitor, în China el a îmbogățit comunitatea și a consolidat statul, lăsând și investitorul să se îmbogățească. Nu armata face statul puternic, ci fericirea cetățeanului, membru al unei comunități de tradiții și aspirații.

Când China s-a deschis, capitalurile americane au fugit aici întrucât au găsit cetățeni chinezi gata să muncească chiar și pentru un salariu mai mic dacă astfel munca lor contribuia la măreția țării lor. Nevoile existențiale ale chinezilor pe care angajatorul nu le putea satisface, au fost satisfăcute de stat, care a împărțit atât povara protecției sociale cât și a dezvoltării armonioase a întregii comunității statale cu întreprinzătorii privați. Astfel China a devenit puterea pe care o admirăm astăzi. În acest timp, întreprinzătorii americani s-au îmbogățit pe ei și au întărit China, lăsând America într-o slăbiciune sistemică. Azi SUA se plânge că China a ajuns prea puternică și nu vrea să îi acorde respectul și drepturile cuvenite unei asemenea puteri.

 

1. DACĂ SE POATE, ÎMPREUNĂ; DACĂ ESTE NEVOIE, SINGURI

 

Președintele Trump a sesizat că SUA are o problemă structurală, dar nu știe să o definească și crede că vinovată este ordinea comerțului internațional, altminteri creată tocmai de America (a se vedea GATT 1947 și OMT 1994), când, de fapt, vinovată este ordinea politică internă americană. SUA nu are un minister al economiei, nu are nici un instrument de planificare a economiei naționale, nu are nici măcar o concepție care să definească o economie națională. Or, politica externă este o prelungire a celei interne, iar nu invers. De aceea, „sancțiunile” economice, directe sau indirecte, principale sau secundare, prin care administrația americană crede că poate menține omenirea sub ascultarea sa au devenit o iluzie întreținută de autism, aroganță, prejudecăți ideologice și senilitate strategică. Ele nu pot rezolva deficiențele sistemului intern american.

SUA nu are de negociat taxe vamale cu China, India sau Brazilia, cu UE sau Japonia, ci are de schimbat sistemul ordinii sale interne. Totodată, nici China, precum și celelalte state ale Sudului colectiv nu au de negociat cu SUA, până când aceasta nu rezolvă problema viciilor sale sistemice, ci au doar de negociat între ele parteneriate care să le exprime și consolideze solidaritatea. Inclusiv atunci când între statele interesate există diferende, parteneriatele pot începe fără să mai aștepte soluționarea acestora, cu atât mai mult cu cât chiar succesul cooperării poate facilita stingerea conflictului.

Așa cum spunea Președintele Xi, omenirea se poate descurca foarte bine și fără SUA. Nu o dorim. Ba, chiar regretăm absența SUA. Observația este valabilă și cu privire la UE. Suprarealismul politic este, însă, o boală pe care ele sunt cel mai bine plasate ca să o trateze.

Sudul global nu trebuie să vrea și nu vrea să izoleze SUA sau UE, dar nu are nici timpul nici energia disponibile pentru a împiedica autoizolarea lor. Mai devreme sau mai târziu aceștia se vor întoarce singuri în concertul mondial. Până atunci statele Sudului colectiv grupate în BRICS+, în Organizația de Cooperare de la Shanghai, în diversele formule de cooperare ale ASEAN sau ale statelor din regiunea Golfului, aderente la Inițiativa „Drumului și Centurii” sau mișcându-se pe diferite orbite în afara acestora, trebuie să își păstreze și consolideze solidaritatea mergând mai departe pe drumul lor, împreună cu SUA și UE, dacă este posibil, dar și fără ele dacă este necesar.

 

1. MĂRIREA ȘI DECĂDEREA SUA; ORDINEA INTERNĂ ȘI CEA INTERNAȚIONALĂ

 

Totodată China, ca de altfel toate puterile emergente cu relevanță globală trebuie să învețe istoria măreției și decăderii americane, pentru a nu repeta greșelile SUA. În acest sens câteva lecții sunt de menționat. De ce a decăzut SUA? i. Pentru că diferența între bogați și săraci a crescut dincolo de limite rezonabile, provocând frustrarea populară și fracturarea coeziunii sociale. ii. Pentru că funcțiile de conducere au fost ocupate de cei cu bani, iar nu de cei cu merite, până la o cotă insuportabilă pentru societate. iii. Pentru că gestiunea interesului public a început să nege tradițiile și cultura politică a societății (lucru care se petrece și atunci când sunt importate forțat modalități de guvernare străine), înlocuindu-le cu tot felul de doctrine concepute în laborator, împotriva naturii și în folosul unor clanuri corupte (vezi doctrina woke, blm, cancel culture, post adevărului etc). iv. Pentru că, în aceste condiții, poporul a încetat să mai creadă în instituții, în capacitatea lor de a funcționa bine și în dorința lor de a servi cetățeanul, pierzând orice motivație în a mai fi loial statului. v. Pentru că guvernarea s-a militarizat și statul a cheltuit prea mult pentru înarmare și securitate geostrategică, în raport cu ceea ce a cheltuit pentru dezvoltare economică și securitate socială.

O cooperare internațională de calitate depinde de calitatea sistemului politic intern. De la el trebuie pornit. Când acesta este un sistem deschis și ordinea mondială va fi deschisă. Când acest sistem este echitabil și cooperarea economică mondială va fi echitabilă. Când acest sistem va fi coerent și ordinea politică și economică mondială vor fi coerente. Când acest sistem va fi stabil și economia mondială va fi stabilă. Când acest sistem va fi meritocratic ordinea mondială va fi democrată. Când acest sistem va fi dedicat binelui social și economia mondială va servi binelui popoarelor.

Pilonii ordinii mondiale a secolului acestuia, pe care mulți îl numim „Secolul Asiei”, au fost identificați. Ei sunt: dezvoltarea, educația, comunicarea / interconectarea și echilibrul bunăstării / al puterii. Toate în condițiile respectului pentru diversitatea culturală. Toți egali și toți diferiți! Toți liberi și toți împreună! Într-o lume armonioasă în care pacea este indivizibilă și garantată nu de echilibrul terorii, ci de echilibrul capacității de a progresa și al performanțelor naționale; nu de dreptul forței, ci de forța dreptului.

Aceasta nu este o utopie, ci un proiect realist. Vedem aplicarea lui în China. O vedem și în alte țări ale Sudului colectiv. Nu știm încă dacă proiectul va triumfa, dar știm deja că triumful lui este posibil. De aceea avem motive ca, rămânând vigilenți, să fim optimiști.

Autor: Adrian Severin