Eroul uitat de la Colectiv

„Când  am ajuns eu acolo, pe partea stângă încă erau flăcări. Am luat o domnișoară de jos prima dată. Asta țin minte ca și cum ar fi fost azi fiindcă mi-a rămas carne pe mâini. Am scos-o din club și am dus-o 10-15 metri, apoi am predat-o unor angajați de la SMURD. Apoi, am mai intrat de două ori și am mai scos doi băieți sau un băiat și o fată. 

Parcă așa îmi amintesc… au trecut zece ani. Nici nu mai știu exact. Am încercat să uit, dar n-am putut. Am ajuns la psiholog, la psihiatru pentru a uita acele momente. Am avut atacuri de panică, am fost internat. Norocul meu a fost soția care a stat lângă mine mereu”

Nu și statul pentru care actul de curaj al antrenorului parcă nu a existat. „Dar, nu-i nimic! A face bine este o binecuvântare de la Dumnezeu“, spune el. 

Zece ani mai târziu, Sandu trăiește cu rănile acelei nopți. Nu pe piele, ci în suflet. Rănile unui om care a văzut moartea în ochii altora și a ales să lupte cu ea. Nu degeaba a făcut box timp de 21 de ani.
„Nu mă consider un erou. Am făcut ce am simțit. Dumnezeu și Fecioara Maria mi-au dat puterea aia atunci. A fost un curaj nebunesc. Dar am simțit că trebuie.” 

Deși mulți îl consideră un erou, el se gândește la altcineva când i se spune astfel: 

„Adevăratul erou este Porki. El a intrat de mai multe ori să scoată oameni din club până nu a mai ieșit nici el deloc. A murit acolo!“, își amintește cu tristețe.

Acum, când îl întrebi dacă i-au fost recunoscute meritele în vreun fel, spune amar:

„Statul român nu respectă mai pe nimeni. Nu a făcut-o niciodată. Avem oameni care au murit pentru țară, oameni care au salvat sute de vieți și, chiar și așa, tot ce primesc e, în general, uitare. Eu am rămas cu tratamente, cu pastile pentru atacuri de panică. Asta mi-a rămas: o pungă de medicamente și un dosar la medic.”

Norocul lui este soția care are permanent în geantă medicamentele salvatoare. Iar viața lui sunt cei trei copii care știu că tatăl lor și-a riscat viața pentru alții. Noaptea aceea l-a mai învățat ceva: Să prețuiască și mai mult ce are acasă, să fie un tata mai bun și să-și iubească mai mult copiii. 

„Sunt cel mai fericit tată de pe pământ că Dumnezeu mi i-a dat. Copiii mei sunt hrana sufletului meu. Luca are 16 ani, Rania, 12 și cea mică, Aimee – 8 ani“. 

El spune mândru că își educă toți cei trei copii să ajute pe cei care au nevoie de ajutor, dar să fie modești și simpli. Au de unde învăța aceste lecții, fiindcă Sandu și familia merg cu ajutoare la cei care sunt mai puțin norocoși, mai ales de Învierea Domnului. „Facem tot posibilul ca toți copiii pe care eu îi cunosc să primească un mic dar de la noi“. 

,,Copiii m-au salvat, ei m-au ținut în viață”

Când vorbește despre copii, i se luminează chipul. Și nu este vorba doar despre copiii lui de acasă, „Sufletul meu“, așa le spune când vorbește despre puștii pe care îi antrenează la sală. 

„Când mă văd mai agitat, vin și mă iau în brațe. Copiii m-au salvat, ei m-au ținut în viață. Ei și Dumnezeu.”

Din sala lui, Sandu se luptă să facă adevărați campioni. Îi învață nu doar poziții de apărare sau atac, ci și să creadă în Dumnezeu.

„Când intră în sală, mă salută toți cu «Doamne-ajută, maestre!». La plecare la fel. Eu le spun mereu: «Isus Hristos a murit pentru oameni. Aveți grijă de oameni.» Așa îi cresc. Așa îi formez.”

În 2017, la doar doi ani după Colectiv, viața l-a mai încercat o data și a vrut să-l pună în genunchi. Casa i-a ars din temelii. „A fost al doilea incendiu din viața mea, dar primul care mi-a luat totul.”

A pierdut tot ce avea, dar nu și credința.

„M-am ridicat cu ajutorul familiei și al lui Dumnezeu. Când am vrut să cad, copiii m-au ținut în picioare. Ei mi-au dat puterea să merg mai departe.”

Astăzi, la zece ani de la noaptea care i-a schimbat viața, Sandu Gemănaru nu cere nimic. Nici măcar bani pentru medicamentele care-i sunt atât de necesare. Vrea doar atât: ca România să învețe din tragedie. 

„Vreau să văd spitale în care oamenii nu mor din lipsă de tratament. Vreau ca cei de sus să investească în sănătate, în educație, în copii. Acolo e viitorul. Și mai vreau ca politicienii să coboare printre oameni. Să vadă și ei cum se trăiește cu adevărat!”