Reportaj. Marșul pentru Colectiv. Liniștea unei răni deschise

Marșul pentru Colectiv a pornit din Piața Universității. Acolo era dată strângerea, la ora 18. Am ajuns puțin mai repede, iar în țarcul făcut de jandarmi din garduri erau doar câteva persoane. Chiar mă speriasem, sincer, că n-o să fie lume. Totuși, ușor, ușor, lumea se strângea. Prin mulțime, doi organizatori se plimbau cu niște stickere, pe care le împărțeau tuturor. Erau pe post de insignă, făcute pentru a fi lipite în dreptul inimii. Majoritatea stăteau în grupulețe de 2-3 și vorbeau între ei, încet, în timp ce presa îi bătea la cap, încercând să le ia interviuri. Asta am început să fac și eu.

Ce făceai când Colectiv ardea?

În zonă erau mulți tineri, oameni apropiați de vârsta mea, care erau copii pe când se ținea concertul. Andrei era unul dintre aceștia. Pe vremea concertului, avea 16 ani. „ Mi-aduc aminte că eram într-o cafenea, probabil fără autorizație de incendiu, se și fuma foarte mult înăuntru. În ziua incidentului de la Colectiv, am aflat de la televizoarele din acel local de cele întâmplate.”

Pe moment, n-a realizat cât de grav este ce s-a întâmplat. Doar după câteva zile a înțeles gravitatea situației. „Chiar și la vârsta aia, am realizat că nu vreau să minimizez pierderile de vieți. Au murit aproximativ 40 nu din cauza incendiului, ci a ce s-a întâmplat după.” De asta venise la marș.

Atunci, m-am gânit ce făcem eu când a izbucnit incendiul. De-abia descoperisem muzica rock. Aveam 11 ani și ascultam pe YouTube AC/DC, Cargo și piesa Stairway to Heaven. Pentru proaspătul rocker, vestea incendiului a picat destul de greu. Am stat toată seara lipit de televizor. Singurul sentiment pe care-l aveam era frica. Speriat de ce vedeam, mi-am jurat mie că n-o să merg vreodată la concerte în cluburi.

Nu mi-am respectat promisiunea. Primul show de bar l-am prins în Deva, într-o cameră cu un frigider cu bere, două mese și o ieșire jumătate în caz de incendiu. De atunci, am strâns la activ sute de concerte, la unele am și contribuit în organizare. Am cunoscut multă lume din scenă, unii chiar care au fost, acum 10 ani, acolo. Concertele mi-au intrat, cumva, în rutină. 

N-am scăpat niciodată, însă, de frica din seara de 30 octombrie 2015. Teama puștiului de 11 ani este prezentă în subconștient la fiecare nou concert la care mă prezint. N-a trebuit să fiu acolo ca să înțeleg ce a însemnat. Colectiv este o traumă colectivă care se resimte și după 10 ani.

Nimeni nu e vinovat dar 65 sunt morți

Cu câteva minute înainte de plecare, oamenii au format un semicerc din 10 pancarte. Erau strigăte de revoltă. „Au plecat la concert și n-au mai ajuns acasă.” „10 ani nimeni nu a plătit.” „Nimeni nu e vinovat dar sunt 65 de morți.”  „65 de povești fără final.”

„Stricați ceva frumos, băi!”

S-a pornit fix la 19, așa cum zicea programul. Marșul era deschis de două bannere. Pe primul, era scris #Colectiv65. Celălalt era cu un pas mai în spate. „Corupția încă ucide.” Mulțimea a făcut dreapta, către Unirii, pe carosabil. Jandarmii strigau la oameni. Încercau să-i facă să încapă pe o singură bandă, deși nici pe cealaltă nu se putea circula. Grăbeau lumea, strigau la oameni, spărgând liniștea din mulțime. În jur, doar voci nemulțumite. „Stricați ceva frumos, băi!” „Așa fac mereu, în fiecare an.”

Organizatorii s-au enervat. Au cerut mulțimii să se oprească. „Mergeți mai încet, suntem la marș.” Au transmis mesajul ca la telefonul fără fir, dar a funcționat. La Unirii, a trebuit oprită coloana din nou, pentru ca polițiștii să oprească traficul. Doi organizatori au început să vorbească între ei. „Oamenii sunt foarte înțelegători./ Păcat de jandarmi.” Fix lângă ei era unul. „Cei de față se exclud, normal.”

Licuricii unei speranțe care încă n-a renunțat la noi

Situația s-a calmat. Marșul a intrat într-o viteză obișnuită. S-a intrat pe un bulevard fără iluminare stradală. Până în capăt, coloana masivă care se formase era contopită cu întunericul, mai ales pentru că toată lumea venise îmbrăcată în doliu. La următoarea intersecție, când a trebuit să ne oprim, unul dintre organizatori scoate telefonul și pornește lanterna. Gestul este copiat și marșul devine o mare de licurici. „Bravo, măi, copii, măi!” le spune un reporter de lângă mine celor cinci ce țineau bannerul cu #Colectiv65.

Nu uităm.

Pe stickerele primite în Universității, pe care le purtam toți în piept, mesajul era „Nu uităm”. Într-adevăr, cei aproape 1500 de oameni n-au uitat. Marșul a ajuns în fața clădirii Pionierul, unde a fost acum 10 ani Colectiv. Perimetrul din jurul locului unde se depuneau candele era înconjurat de garduri pe care erau pozele celor 65. Lumea mergea, pe rând, să-și lase lumânarea. Se lăsase o tăcere grea. Lumea nu prea povestea. Reporterii nu mai cereau interviuri. Era doar o așteptare.

Fiecare persoană venea, pe rând, și lăsa lumânarea, apoi se plimba pe la poza fiecăruia. Despre fiecare victimă erau scrise, lângă poză, numele, vârsta de atunci și cum a plecat dintre noi. Oamenii zăboveau mult la fiecare poză. Toate cartoanele cu poze aveau așezate la picioare o candelă. În mijloc, se creease un nou semicerc, prin care erau puse la vedere bannerele.

Mai mulți organizatori așezau lumânări mici și albe în forma unui text. La început, au încercat să le aprindă cu bricheta, dar unuia dintre ei i-a venit o idee bună. A luat o lumânare lungă, de biserică, și a împărțit lumină până a completat tabloul.

Și în jurul monumentului construit în zonă în memoria victimelor se adunaseră o mulțime de candele. Mai mulți tineri se așezaseră pe iarbă și se uitau la lumânări. Nu vorbeau între ei, ci mai degrabă contemplau la peisaj. De altfel, nu se prea auzea nimeni vorbind în jur. Oamenii se învârteau printre poze chiar și mult timp după ce marșul a ajuns în fața Pionierului. Aerul era greu. Era liniștea unei răni deschise.