Domnul cu 10 bani

– Dacă tot mergi spre casă, poți te rog să-l iei și pe prietenul meu să-l lași la aeroport?
– Cu mare plăcere!
– Atunci șezi, bea și tu un pahar cu apă și peste cîteva minute o să puteți pleca.
Iau un scaun, mă așez la masă, îmi pun apa și dau să deschid telefonul ca să văd ce mai este nou pe la știri. Nu era treaba mea ce vorbeau ei, dar nici că puteam să mă prefac că sunt unul tare de urechi.
– Dom’le, îți dai seama!? Fac drumul ăsta cu avionul și pierd o zi pentru 10 bani. Nu o mie de lei, nu un milion! E ultima cerere de plată și mă poartă de mă bagă în spital. Un 10 bani pentru care nu te apleci și mai că-ți vine să nu-i iei nici la rest!

Ridic privirea să-l văd mai bine pe bărbatul din fața prietenului meu. Un om zdravăn, în toată firea, cărunt, mai de vîrsta mea, și cu o figură de profesor. Doar că mi s-a părut un provincial prea pedant, de modă veche, cu sacoul lui cu batistuță colorată la piept. Avea mîini frumoase și îngrijite, de domn, și purta un ceas electronic, cum nu prea poartă cei în vîrstă și avea o geantă mare și neagră de pilot așezată pe scaunul de alături.

– Auzi tu, să vin eu de la Cluj și să pierd toată ziua prin birouri ca să căutăm 10 bani!? Le-am și zis, mă, oameni buni, sunteți sănătoși? Pierd vremea pentru nimic! Sîntem de rîsul lumii! Am și eu niște subcontractori, niște obligații de plată, plus lefuri, plus angarale. Ce vreți, am terminat, ați controlat, ați paraverificat, e bine, este exact ca în proiect, ca în contract, salutare! Ce mai vreți? Că nu ies 10 bani. Dă-i în mă-sa! Sînt 10 bani!

Am de luat, nu de dat! Vă las în scris că renunț! Ei, nu și nu, că nu se poate! Trebuie să cadă la fix! Am zis, este la fix. Nu, trebuie să fie la marele fix. M-au trimis la biroul de postcalcul sau post mă-sa! Ăla avea altă treabă. M-a pus să aștept. A zis că mă ia peste două ore. Am mîncat și am ras o cafea peste drum. Și iar! Dă-i cu „de unde sunt ăia 10 bani?” Eu, inginer de sistem, de unde să-i găsesc 10 bani în 10 kilograme de acte? Dar nici el cît era de contabil nu i-a găsit!

Încet-încet, am înțeles. Omul avea o firmă. Cîștigase și el un proiect pe fonduri europene să facă o rețea sau un program pentru un județ mai la marginea României. Proiect european, ceva cu modernizare și calculatoare. Avea cîțiva angajați. S-au băgat în priză, au terminat lucrarea și au chemat la predare inspectorii de la Fonduri. Nuuu, nu merge!

Întîi, controlul pe facturi, pe urmă controlul fizic, pe urmă probe, pe urmă recepția finală. Și mai la coadă, termenul pentru ultima plată. Iar el ajunsese la plata finală și îl purtau pe drumuri pentru 10 bani pierduți în acte.

Mima un soi de rîs cu un soi de amar vecin cu resemnarea, dar și cu revolta. Avea ceva frumos în figura lui de ardelean agățat în mașinăria complicată a statului român.
Și căinatul lui de provincial asuprit de București s-a întrerupt și a venit momentul despărțirii. Și-au luat La revedere și am plecat spre aeroport. Ce să vorbim? Tot de ăia 10 bani. Și mai mult ca să ținem conversația vie, întreb și eu?

– Și ăilalți care au făcut alte județe au luat banii?
Cîteva minute n-a zis nimic.
– Nuuuuu! Cum să-i ia, că n-au terminat! S-au băgat la mai multe. A cîștigat unul cu pile, ceva săgeată de ministru. Și s-au încurcat. Întîi la proiect, pe urmă la execuție. Și mai au cel puțin cîteva luni. Și trebuie să le aprobe o prelungire, am auzit că umblă și după o extensie de preț. După părerea mea, și dacă le aprobă, tot nu termină pentru că au început prost și n-au oameni cu care s-o descurce!

Asta a spus el ceva mai luminat, ca ardeleanul care-și vede trenul plecînd din gară.
– Dom’le, nu m-ar mira să mă poarte pentru ăștia 10 bani ca să nu se vadă că omul lor întîrzie de slab ce e! Mai bine trag de termen și eu, cu ultima mea plată, mai rău atrag atenția și îi încurc. Pentru ăla, nu m-ar mira să dea rasol și cu jalonul pentru Bruxelles!
I-am urat drum bun și sănătate! Ca la noi. Dar cu gîndul în altă parte. Dacă n-ai noroc, unii te îngroapă și pentru 10 bani!