De mai multă vreme, politologi şi analişti pe probleme externe opinează că planificatorii politici şi strategii americani au dat greş adesea când a fost vorba de probleme internaţionale, îndeosebi din Orientul Mijlociu. Din această perspectivă se amintea mereu cazul Iranului, unde, în februarie 1979, revenirea din exil a ayatollahului Khomeini a coincis cu lansarea revoluţiei islamice şi cu proclamarea republicii islamice.
Or, aşa cum am mai scris aici chiar după recentele evenimente din Tunisia, în septembrie 1978, unul dintre principalele servicii de informaţii americane – NSA – a făcut o analiză destinată preşedintelui SUA de atunci, Jimmy Carter, în care se spunea răspicat că „regimul Şahului mai rezistă cel puţin un deceniu”. Totuşi, după nici câteva luni, şahul Reza Pahlavi pleca în exil, Khomeini, aflat în exil la Paris, revenea în triumf la Teheran, iar ţara intra într-o perioadă de fierbere care n-a fost anticipată de niciunul dintre marii strategi americani. Mai mult, odată cu luarea ostaticilor de la Ambasada americană din Iran, preşedintele Carter şi consilierii lui au tratat absolut amatoristic această acţiune, ceea ce a făcut ca respectivul şef al Casei Albe să nu mai câştige al doilea mandat. Ulterior, revoluţia islamică s-a propagat rapid în toată regiunea, dar în diferite grade. În Liban, de pildă, mişcarea Hezbollah datorează enorm Iranului, care o ajută şi azi. În Teritoriile Autonome Palestiniene şi, cu precădere, în Gaza şi-au făcut apariţia mişcări integriste ajutate copios de Iran. Până şi în Somalia, Administraţia Clinton a dat chix, imaginile cu soldaţi americani super înarmaţi ale căror cadavre erau târâte pe străzile oraşului Mogadiscio au şocat nu doar opinia publică americană. Mai aproape de vremurile noastre, ce altceva a fost în Irak decât un calcul total eronat al Administraţiei Bush, care, pe lângă răsturnarea lui Saddam Hussein, nu a anticipat şi implicaţiile intervenţiei americane? Să amintim doar multele grupări teroriste descinse din Al- Qaida care au scos capul în Irak şi cât de nocivă a fost activitatea lor. Ca să nu mai vorbim despre proiectul lui Bush de a construi un „mare Orient Mijlociu democratic”. Democraţie „a la americaine” în această zonă a lumii?
Dintr-o atare perspectivă, cel puţin în cazul evenimentelor de acum, din Egipt, Administraţia Obama nu face excepţie. Astfel, site-ul Rue89 arăta miercuri că şeful Casei Albe a avut cinci mesaje diferite în şapte zile. Iar acest lucru este apreciat cu atât mai curios cu cât diplomaţia americană are cel puţin o mare calitate: şi anume aceea de a se adapta extrem de rapid la schimbările de situaţie. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile. 1. Marţi, 25 ianuarie. „Guvernul de la Cairo este stabil”. Hillary Clinton pare a-l susţine pe Hosni Mubarak, considerat de ani de zile drept un aliat strategic al SUA. „Potrivit evaluării noastre a situaţiei, guvernul egiptean este stabil şi încearcă prin toate mijloacele să răspundă nevoilor şi intereselor legitime ale poporului egiptean”. 2. Miercuri, 26 ianuarie. „Guvernul egiptean trebuie să facă reforme”. După convorbirile de la Departamentul de Stat cu ministrul iordanian de Externe, Nasser Judeh, Hillary Clinton declară: „Credem cu fermitate că, în acest moment, guvernul egipten are o ocazie importantă să lanseze reforme politice, economice şi sociale pentru a răspunde nevoilor legitime şi intereselor poporului egiptean”. 3. Joi, 27 ianuarie. „Preşedintele Mubarak ne-a ajutat, dar…” Şeful Casei Albe se referă la situaţia din Egipt, face apel la reţinere şi adaugă: „Preşedintele Mubarak ne-a ajutat într-o serie întreagă de probleme în Orientul Mijlociu, DAR (subl.n) eu i-am spus mereu că este absolut capital pentru binele Egiptului pe durată îndelungată să se asigure că avansează cu adevărat în ce priveşte reformele politice şi reformele economice”. Aşa cum am subliniat, cuvântul-cheie este aici „DAR”. 4. Vineri, 28 ianuarie. „Mubarak trebuie să-şi ţină promisiunile…” Imediat după discursul televizat al lui Hosni Mubarak, în care a anunţat remanierea guvernului său, preşedintele Obama are o convorbire telefonică cu acesta. El evocă necesitatea de a autoriza partidele politice de opoziţie şi de a organiza alegeri libere. „Hosni Mubarak trebuie acum să confirme promisiunile sale prin acte concrete (…) Statele Unite vor continua să apere drepturile poporului egipten şi să acţioneze cu guvernul în vederea căutării unui viitor mai drept şi mai luminos.” 5. Marţi, 1 februarie. „Tranziţia politică trebuie să înceapă acum”. La sfârşitul zilei manifestaţiilor uriaşe şi, după discursul televizat al lui Mubarak în care acesta anunţa că nu va mai candida pentru un nou mandat, Obama are o convorbire telefonică de 30 de minute cu acesta. Apoi şeful Casei Albe nu mai vorbeşte despre „reforme”, ci despre o „tranziţie politică”. Chiar la Casa Albă el declară: „Nu există alte ţări care să stabilească cine trebuie să fie conducătorii Egiptului. Doar poporul egipten o poate face. Ceea ce este clar este ceea ce i-am şi spus deja preşedintelui Mubarak, şi anume că sunt convins că TRANZIŢIA POLITICĂ SĂ FIE PROFUNDĂ, TREBUIE SĂ FIE PAŞNICĂ ŞI TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ ACUM” (subl.n.). Sigur, situaţia fluidă de acum din Egipt se poate comenta din mai multe perspective. Totuşi, nu putem să nu semnalăm balansul diplomaţiei şi administraţiei americane şi implicaţiile sale grave, imediate şi de perspectivă, pe care le comentează unele mari ziare occidentale.
