Adrian Năstase pare cam supărat că nu a fost invitat la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului. Fostul premier crede că „probabil“ nu erau destule locuri pentru „vrednicii” contemporani, categorie in care se bagă singur. Oficialul face o descriere a legăturii sale cu Biserica.
„Privind retrospectiv, ideea construirii unei Catedrale Naționale a fost, si pentru mine, una dintre cele mai încărcate de sens spiritual și identitar din întreaga perioadă postdecembristă. Gândul unei „Catedrale a Mântuirii Neamului” plutea în conștiința românilor de peste un secol, iar în anii 2000 am reușit, ca prim-ministru, să contribui, oferind acestei aspirații o bază concretă – prin decizii administrative, alocări bugetare, printr-un parteneriat autentic cu Biserica Ortodoxă Română și printr-o susținere personală constantă a vieții de credință.
Un vis istoric reluat în epoca modernă
În 1999, Prea Fericitul Părinte Teoctist a sfințit simbolic, în Piața Unirii, o cruce ca „piatră de temelie” a viitoarei Catedrale. Era un gest de credință, dar și o chemare către instituțiile statului. Când am preluat mandatul de prim-ministru, în decembrie 2000, am înțeles că proiectul trebuia scos din zona promisiunilor și adus în cea a faptelor. România, care ieșea dintr-un deceniu de tranziție și incertitudine, avea nevoie de repere morale și simbolice, nu doar economice.
Primele măsuri concrete: sprijin bugetar și cadru legal
În aprilie 2001, guvernul pe care l-am condus a realizat prima alocare bugetară semnificativă pentru Catedrala Mântuirii Neamului – aproximativ opt miliarde de lei vechi, din fondul de rezervă bugetară. A fost un semnal clar: statul își asumă sprijinul pentru acest edificiu de credință și identitate națională.
În același timp, sprijinul pentru Biserică nu s-a limitat la un gest singular, ci a devenit o practică constantă.
Practic, la fiecare ședință de guvern, exista cel puțin un memorandum prin care, din fondul de rezervă bugetară, erau aprobate alocări pentru diverse eparhii ortodoxe din țară, destinate nevoilor curente, lucrărilor de restaurare, activităților educaționale și acțiunilor social-filantropice.
Aceste sprijiniri nu vizau doar Catedrala Mântuirii Neamului, ci întreaga rețea de mitropolii, arhiepiscopii și episcopii ortodoxe, în special cele din zonele istorice și interetnice, unde Biserica avea un rol esențial de coeziune și identitate națională.
Un exemplu semnificativ a fost transferul sediului unei unități militare către Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, din Miercurea Ciuc, pentru amenajarea reședinței episcopale. Am considerat că această decizie era nu doar un gest administrativ, ci și un act de reparație morală și de sprijin simbolic pentru românii ortodocși din acea zonă, care trăiau într-un context confesional și etnic complex.
Astfel, prin decizii succesive – alocări, transferuri și acte administrative – am creat o continuitate de sprijin concret între stat și Biserică, în spiritul cooperării și al responsabilității față de patrimoniul spiritual național. De altfel, in 2004, alocarile bugetare pentru culte au fost de trei ori mai mari decât in 2001.
(…)
De prichindel se stie ca nu a dat un ban pentru marea biserica a romanilor. Nu se stie daca primarul de la Oradea a donat vreun ban catre aceeasi biserica nationala desi banii de la Bucuresti curgeau anual catre Bihor. Si totusi au fost acolo.