Are leprosul drepturi ale omului?

Da, întrebarea e bine-venită… A sugerat-o un comentator al postărilor mele de pe acest site.

Această întrebare face clar principiul proporţionalităţii măsurilor de limitare a drepturilor. Care principiu cere să nu tragi cu tancul într-un roi de muşte. Cere să ai o scară a pericolelor de la mic la mare. Cere să nu treci la măsuri drastice dacă e vorba de cele mai uşoare infectări.

Totul atârnă de un răspuns la întrebarea „Cine sunt transmiţătorii cei mai activi ai SARS-CoV 2?”. Dacă nu poţi spune încă „Da, asimptomaticii sunt cei mai activi transmiţători”, atunci ai a te feri să iei măsuri ca şi cum aceşti infectaţi (rebotezaţi acum ticălos „bolnavi cu simptome uşoare”) ar fi la fel de periculoşi ca şi cei cu simptome mai severe. Pe ce te-ai baza? Doar pe strategia „Mai bine să exagerăm decât să ne pară rău”?

Strategia superprudenţei nu e rea dacă respectă principiul proporţionalităţii limitării drepturilor. Altminteri ne aflăm într-un regim discreţionar, reglat doar de prudenţe de inspiraţie personală, fără baze obiectiv-ştiinţifice.

Toţi dictatorii au fost convinşi că lucrează pentru un bine cert. Dar drepturile omului au apărut tocmai pentru ca acel bine ipotetic să fie cât mai clar ferit de incertitudinile binelui filtrat prin mintea umană.

Da, leprosului i se limitează cel mai drastic drepturile individuale chiar dacă, în vremea leprozeriilor, aceste drepturi nu erau constituţionalizate. Cine să fie la baza scării de drepturi limitate dacă nu unul fără simptome ale infectării? De ce l-ai trimite şi pe el în leprozerie?

Apropo. Nu era găsită cauza adâncă a leprei. Altfel spus: încă nu se putuse afla cum şi de ce s-a format agentul bacterian al acestei infecţii în lumea microbiologică. Până într-o zi de la începutul secolului al XX-lea. Atunci a fost emisă ipoteza următoare: teribila frică a populaţiilor de pe teritoriul european, cauzată de venirea hoardelor de huni, venire care era iminentă, a fost precedată de o grozavă propagandă a grozăviilor fără seamăn pe care hunii le practicau. Ipoteza de la începutul secolului trecut susţinea că panica aceea a alterat normalitatea vibraţională a celulelor din corpul uman, iar celulele au reacţionat (natural) prin eliminarea vibraţiilor anormale din metabolismul lor. Acele vibraţii anormale pentru celula umană au ieşit în afara celulei sub forma unei bacterii. Fenomenul se mai întâmplase şi în Antichitate, dar nu la dimensiunile date de frica de huni. Secole la rând, bacteria aceea a rămas netratabilă cu alte mijloace medicale decât izolarea drastică a leproşilor.

Concluzia? Noi nu avem cum să ştim, azi, ce efecte colaterale are a induce panica răspândită în lume prin COVID-19, dar am putea conştientiza cât de mult contribuim, fiecare dintre noi, la formatarea acestei panici.

Un expert nipon, pe vremea luptei japonezilor cu radiaţiile rezultate din accidentele de la centrale nucleare, a formulat acest paradox: „Dacă râzi de radiaţii, nu le afectezi în niciun fel. Dar dacă nu râzi, ele te pot afecta”. În subtext, expertul spune că, în chestiunile de sănătate, starea de voioşie e mai eficientă decât panica.