Nadal. Rafa Nadal. Un munte. Şi alături de el, Marc Lopez, o mână de om. De cealaltă parte, doi români, românii noştri dragi, Horia Tecău şi Florin Mergea. Doi români veniţi la Rio pentru aurul olimpic. În România, bate de miezul nopţii, după o zi friguroasă, ca de început de toamnă. De fapt, toamna nu e departe. Nici aurul olimpic nu e departe.
Românii noştri dragi au început timid, dominaţi de numele adversarilor, şi au cedat fără drept de apel, 2-6, primul set. Şi-au luat inima-n dinţi şi s-au impus în cel de-al doilea, 6-3. Nu ne venea să credem! Şi s-a produs minunea: 4-3 în setul decisiv, plus serviciul! Noi, cei de acasă, şi ei, cei din tribună, dar mai ales ei, cei din teren, cu toţii am văzut aurul olimpic. I-am văzut strălucirea. I-am simţit greutatea. Ne ardea minţile. Visam cu ochii deschişi. Uitasem că de cealaltă parte e Nadal. Rafa Nadal, Un munte.
A fost momentul cheie al meciului. Momentul în care românii noştri dragi se vor fi speriat că taurul spaniol e îngenunchiat. Aşa cred, că s-au speriat. Dar poate că nu s-au speriat. Poate că n-au ştiut cum e să fii toreador. Cert e că le-a cam tremurat mâna şi spada lor de toreadori închipuiţi n-a găsit drumul exact spre acel punct fatal pe care adevăraţii toreadori îl văd cu vârful spadei, nu cu ochiul. Românii noştri dragi au cedat. Au cedat în faţa furiei unui Nadal renăscut din propria-i cenuşă.
Supercampionul venea la o oră după meciul câştigat, în aproape două ore, cu Belluci. Se credea că e stors de puteri. Dar nu, supercampionul renăştea din propria-i cenuşă. Rafa şi Lopez au crezut în şansa lor, în puterea lor, în timp ce românii noştri dragi s-au speriat de şansa lor. Sau poate că nu s-au speriat. Poate că a intervenit ceva ce nu se poate explica. Sunt atâtea şi atâtea lucruri care nu se pot explica.
Departe de noi gândul de-a filozofa, dar în sport sunt atâtea şi atâtea lucruri care nu se pot explica. Aşa să rămână, neexplicate, că altfel ar dispărea frumuseţea confruntării omului cu el însuşi. Horia şi Florin s-au confruntat cu ei înşişi, dar şi cu un mare campion şi cu sublocotenentul său, Marc Lopez. Au luptat de la egal la egal şi au cedat, 4-6, în faţa excelenţei. Sau a destinului. Un destin în faţa căruia, Nadal şi Lopez, la capătul unui meci dramatic şi electrizant, au îngenunchiat, la propriu, în mijlocul terenului lor.
Ce bine ar fi fost să îngenunchieze în faţa românilor noştri dragi! Am fi auzit din nou imnul ţării noastre şi am fi văzut din nou tricolorul românesc fluturând pe cel mai înalt catarg. Şi totuşi, tricolorul românesc a fluturat. Şi totuşi, românii noştri dragi au cucerit medaliile de argint. Mulţumim, Horia! Mulţumim, Florine!
