Arhitectul italian de reputaţie internaţională Massimiliano Fuksas a câştigat, în 2005, concursul pentru complexul Pierrefitte-sur-Seine. Licenţiat al Universităţii “La Sapienza”, din Roma, distins cu “Marele Premiu pentru Arhitectură” în 1999, Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor din 2000, Director al “Bienalei de Arhitectură” din Veneţia în 2000, Fuksas este autorul unui număr considerabil de edificii, dintre care amintim “Casa Artelor” din Bordeaux, Turnurile gemene din Viena, “Centrul de dezvoltare Ferrari” de la Maranello, turnurile “Zenith” de la Strasbourg şi Amiens, “Centrele Peres pentru Pace” de la Tel Aviv. Fuksas are trei studiouri de arhitectură, la Roma, Paris şi Viena, predă în numeroase capitale cum ar fi Roma, Paris, Stuttgart şi Hanovra, participă la comisiile de urbanism din Berlin, Salzburg şi Viena, scrie articole de critică pentru revista “L’Espresso”. Avangardist, se îndepărtează de arhitectura convenţională şi o privilegiază pe cea determinată de procesul industrializării, considerând că funcţionalitatea trebuie să primeze. În 2000, când a organizat “Bienala de Arhitectură” de la Veneţia, tema a fost “Mai puţină estetică, mai multă etică”. În 2005 a inaugurat giganticul “Parc de expoziţii” de la Milano, care, după unii, a fost “cel mai mare şantier din lume”, cu o suprafaţă de 200 de mii de metri pătraţi, pentru care a gândit un sistem de structuri suspendate.
Clădiri istorice şi acte din secolul al VII-lea
Pasarelele leagă blocul monolit de 11 etaje de celelalte clădiri
De-a lungul anilor, Arhivele Naţionale franceze s-au mărit considerabil în jurul prestigiosului “Hôtel Soubise”, primul edificiu achiziţionat în 1808, din ordiul lui Napoleon I. Între 1845 şi 1962, şase construcţii învecinate au fost adăugate clădirii Soubise. Cea mai importantă dintre ele, “Hôtel Rohan-Strasbourg”, cu vastele sale dependinţe, a revenit Arhivelor Naţionale în 1927, după mutarea Imprimeriei Naţionale, găzduite acolo încă din timpul Primului Imperiu.
La “Hôtel Soubise” erau amenajate, la parter şi la primul etaj, “Muzeul de Istorie”, inaugurat în 1847 şi închis, în ultima sa versiune, în 1995, şi o sală pentru consultarea de către public a documentelor. Au fost aprobate importante transformări şi lucrări de construcţie pentru a multiplica locurile de depozitare. Curtea edificiului Soubise a fost închisă, în consecinţă, de construirea “Depozitelor Louis-Philippe”, în 1838-1848, a “Marilor Depozite”, din 1849-1863 şi într-o a doua etapă, între 1879 şi 1878, apoi de o aripă către strada Arhivelor, ridicată între 1878 şi 1880. După ultimul război, depozitul “Braibant” (1950-1957), în prelungirea faţadei principale a “Hôtel Soubise”, ca şi edificiul “Chamson” (1962-1969), numit şi “Rohan-Sud”, ridicat la marginea grădinii Rohan-Strasbourg, au mărit spaţiul de depozitare. Dar fluxul de documente depăşea totuşi capacitatea clădirilor, mai ales după intrarea arhivelor notariale, instalate, cu sala lor de lectură, în dependinţele de la “Hôtel Rohan-Strasbourg”. Decongestionarea prin trimiterea fondurilor speciale în afara Parisului, la Aix-en-Provence, Fontainebleau şi Roubaix s-a petrecut sub a V-a Republică.
Spaţiu principal al acestei vaste redistribuiri, Centrul Pierrefitte-sur-Seine, în Seine-Saint-Denis, ar putea primi peste trei sute de kilometri de arhive publice şi private de după 1790. La sediul parizian, inaugurat în 1988, n-ar mai trebui să rămână decât arhivele din fondurile vechi, cele notariale, hărţile şi planurile. Arhivele Naţionale, create în timpul Revoluţiei Franceze, cuprind documente despre diferite regimuri politice, din secolul al VII-lea până în zilele noastre, arhive particulare, acte ale notarilor parizieni. Unele simbolizează momente majore ale istoriei Franţei, ca papirusurile merovingiene, procesul Templierilor, jurnalul lui Ludovic al XVI-lea, testamentul lui Napoleon, Declaraţia Drepturilor omului şi ale Cetăţeanului, constituţiile succesive ale Franţei.
Monolit din beton şi clădiri vitrate
Pereţii vitraţi ai corpurilor de cinci etaje permit deschiderea către lumina naturală
Construirea unui nou Centru al Arhivelor a fost hotărâtă în 2004. Piatra de temelie a edificiului construit de cabinetul arhitectului Massimiliano Fuksas şi de Biroul de iginerie “Betom” a fost pusă la 11 septembrie 2009 de prim-ministrul François Fillon.
Massimiliano Fuksas a conceput un ansamblu cu doi poli. Primul adăposteşte, într-un bloc enorm, de 162 de metri lungime, 47 de metri lăţime şi 38 de metri înălţime, 11 niveluri de spaţii de conservare a arhivelor, având la parter o sală cu 160 de locuri pentru consultarea acestora. Clădirea cuprinde 220 de depozite. Suprafaţa totală de 60.000 m2 va permite găzduirea a 320 de kilometri lineari de arhive, adică aproximativ distanţa Paris – Rennes.
Al doilea pol regrupează în şase clădiri joase, cu cinci niveluri, deschise luminii naturale prin pereţi vitraţi către bazine de apă ce reflectă o lumină schimbătoare, birouri şi săli cu diverse destinaţii. O reţea portantă în losange, combinată cu pasarele între clădiri, asigură unitatea ansamblului. Vizitatorul pătrunde în holul cu un volum variabil, având în partea centrală o înălţime dublă ce comunică cu etajul superior. Dincolo de nenumăratele provocări tehnice şi funcţionale, estetica se desprinde tocmai din funcţionalitatea fără “demonstraţii” arhitecturale, etica, potrivit arhitectului, trebuind să înlocuiască utopia.
Marcat de o arhitectură foarte dinamică, Centrul Pierrefitte, inaugurat în această primăvară, ar trebui să se impună ca un model încă de la deschiderea lui pentru public în ianuarie 2013.
Amenajările exterioare constau în bazine de apă, alei pietonale şi drumuri pentru vehicule, precum şi spaţii verzi la limita sitului.
Dată fiind fragilitatea documentelor, clădirile sunt echipate cu mijloace avansate de controlare a umidităţii, poluării aerului, menţinerii temperaturii şi rezistenţei la foc.
Deschiderea sediului va fi însoţită de inaugurarea unui nou serviciu de informare arhivistică şi de o sală de inventare virtuale.
Costul acestor clădiri care, după afirmaţia arhtiectului, “n-au fost concepute pentru a fi admirate, ci pentru a fi parcurse ca o porţiune din oraş”, este de 244 de milioane de euro.
Casa Istoriei Franţei
Hotel Soubise
Prin construirea noului Centru de la Pierrefitte-sur-Seine ar rămâne disponibili, la sediul parizian, aproximativ 10.000 de metri pătraţi, adică aproximativ o treime din suprafaţa totală, ce ar reveni “Casei Istoriei Franţei”, după transferul prevăzut pentru toamna anului 2013. E drept, existenţa a două instituţii în acelaşi circuit, regulile de securitate şi activităţile proprii, cuprinzând pentru Arhivele Naţionale expoziţii, colocvii şi dierse manifestări culturale, ridică încă numeroase probleme.
După ce au cunoscut mai multe campanii de transformare şi restaurare încă din secolul al XIX-lea, clădirile Soubise şi Rohan-Strasbourg prezintă remarcabile decoraţii din secolul al XVIII-lea, care ar trebui puse în valoare, ca şi elementele cu caracter patrimonial păstrate în rezervele din secolul al XIX-lea. Piesa principală a viitoarei “Case a Istoriei Franţei”, o vastă “Galerie a Timpului” cu vocaţie muzeală evolutivă, are nevoie, ea singură, de o suprafaţă de minimum 2.500 de metri pătraţi. Lipsită de interes patrimonial, aripa Rohan-Strasbourg şi clădirea Rohan-sud s-ar putea preta la orice transformare. În momentul de faţă, alegerea între două opţiuni principale de implantare nu a fost încă tranşată. Prima dintre ele priveşte ansamblul clădirii Rohan-Strasbourg şi parterul edificiului Soubise pentru “Galeria Timpului”. Finanţarea nesigură a acestui dificil proiect ar putea totuşi, după alegerile prezidenţiale, să repună în chestiune această soluţie. Vara anului 2012 ar trebui, în orice caz, să înlăture incertitudinile.
Hotel Rohan
Curtea “Marilor Depozite”, împrejmuită de clădirile din secolul al XIX-lea, se leagă la dreapta de aripa în echer a clădirii Soubise, refăcută şi decorată de arhitectul Germain Boffrand între 1736 şi 1740.
Faţada principală şi curtea de onoare a “Hôtel Soubise”, fost “Hôtel Clisson”, apoi “De Guise”, au cunoscut fastuoase transformări între 1705 şi 1707, realizate de arhitectul Alexis Delamair, după cumpărarea clădirii de către François de Rohan, prinţ de Soubise. Colonada este singura de acest gen din Paris.
Conservarea arhivelor şi primirea publicului au cerut adaptări continui. Urmând unui şir de săli răspândite, clădirea nouă, numită a lui Caran (1986-1988), este astăzi singura sală de cercetare şi consultare.
Al doilea edificiu construit între 1705 şi 1708 de Alexis Delamair pentru Armand-Gaston de Rohan, prinţ-episcop de Strasbourg, păstrează două decoruri excepţionale: un cabinet din 1738 şi un salon pictat de Christophe II Huet (1749-1752).
