Commedia dell’arte. Forma teatrală care, începând cu secolul al XVI-lea, a încântat timp de sute de ani spectatorii dornici să asculte poveştile vesele şi, mai rar, triste, culese de comedianţi din întâmplările mărunte, dar esenţiale ale existenţei, şi transformate în spectacol. Arlechino, devenit personaj central, însoţit de Colombina lui, s-a însărcinat, de-a lungul timpului, să distreze, dar şi să-i facă pe spectatori să reflecteze asupra lumii lor. Shakespeare a fost influenţat de această formă scenică, Goldoni o va transforma în teatru cult şi, modificate mai mult sau mai puţin, tiparele ei vor guverna comedia vremurilor moderne. Mai poate fi jucată commedia dell’arte astăzi? Perversa ei ingenuitate mai găseşte ecou în rândul unui public trecut prin sofisticatele forme teatrale ale secolului al XX-lea şi ale celui contemporan? Încercările n-au lipsit, încununate de un succes relativ.
Am văzut, la sfârşit de stagiune a Teatrului de Comedie, „Capcana timpului”, pe un scenariu de Gabriela Dumitru, după o idee de Flaminio Scala, cel care, de la Curtea lui Don Giovanni de Medici, şi-a purtat spectacolele la Veneţia şi în Franţa.
Scenografa şi regizoarea a avut inspiraţia să împletească trei elemente, fiecare dintre ele generoase: încurcătura obişnuită a commediei dell’arte, timpul, materializat în mecanismul marionetelor care măsoară trecerea orelor, şi povestea-vis. Celelalte ingrediente sunt pe măsură. O scenografie ingenioasă, semnată de egipteanul Nermine Said, dezvăluind „mecanismul” ceasului cu figuri, costume şarjate ţinând în egală măsură de garderoba de curte şi de cea a teatrului popular şi o coloană sonoră care mixează zgomotele vieţii zilnice dintr-o gospodărie cu „tic-tac”-ul ceasului şi cu fragmente de muzică electronică pentru momentele „forte”.
Cucul rămas… tablou
În interiorul acestui cadru scenic evolueză personajele: Arlechino, Colombina, Don Sufleţel Înaripatul, Căpitanul Balamuc şi Cucul.
Actorii îşi modelează jocul după situaţia de moment. Cucul este tatăl avar, dar şi cel care reglează mecanismul ceasului ce ocupă o bună parte a scenei. Ceilalţi sunt când personajele ce-şi duc existenţa obişnuită, în interiorul ceasului sau în grădina din faţa lui, când, ritmic, devin figurinele ce trec prin faţa cadranului marcând timpul cu gesturi de automat bine reglat. Mişcările lor devin în acest al doilea caz mecanice, păpuşi articulate, deplasându-se în ritmul secundelor, amuzând spectatorii şi amuzându-se la rândul lor să păstreze din când în când expresia oamenilor care erau în secvenţa precedentă. Cei trei pretendenţi la dragostea Colombinei, interpretată cu har şi cu haz de Gloria Găitan, intră într-o suită de încurcături, generate pe de o parte de grija tatălui de a le dejuca intenţiile, pe de altă parte de cochetăria Colombinei, îndrăgostită de altfel de… Leonardo da Vinci, şi, în sfârşit, de încercările mereu ratate de a se înşela unul pe celălalt şi de a urzi planuri comune de cucerire. Aluzii la vremea noastră apar în câteva rânduri, fără a constitui o miză a spectacolului. Scrisoarea, pe care Arlechino ar vrea să i-o trimită Colombinei, dacă ar şti să scrie, dictată căpitanului Balamuc, care se gândeşte imediat să-l păcălească şi să folosească în nume propriu ideea, trecută prin mâna lui Sufleţel Înaripatul, care, la rândul lui, o înlocuieşte cu propria misivă pe care nu s-a priceput cum s-o trimită, după ce amestecă metaforele culinare ale lui Arlechino cu cele războinice ale căpitanului şi cu preţiozităţile poetului, se termină, la lectura finală, cu transmisia (ca la radio) a unui meci de fotbal. Iar într-unul dintre planurile urzite de cei trei, zgârcitul Cucul este gata să-şi mărite fiica cu bogatul „şeic” arab întruchipt de Căpitanul Balamuc. Şi gagurile continuă, cu soţul mort, „pus în ramă”, care se indignează din când în când şi uită că e mort, cu cei trei care, de frica Cucului, se deghizează în stafii la ivirea lui…
În faţa ceasului, Căpitanul Balamuc îl înfruntă pe Cucul
Cei cinci actori joacă şi… se joacă cu o plăcere vizibilă. Limbajul corpurilor, ritmica mişcărilor sunt remarcabile, amintind de faptul că unul dintre ei, Dragoş Huluba, excelent în rolul Arlechino, este format din acest punct de vedere la şcoala lui Dan Puric. Gloria Găitan este când tânăra romantică, suavă, când fiica încercând cu şiretenie să-şi păcălească tatăl, când cocheta recurgând la graţie şi priviri şăgalnice sau la furie pentru a-i manevra pe cei trei îndrăgostiţi, cu o notabilă versatilitate a mimicii şi a gesticii. Celelalte două personaje, poate puţin prea şarjate, amintesc însă de un imaginar a cărui forţă n-a dispărut complet nici azi: soldatul fanfaron (Sandu Pop) şi poetul emasculat şi cu capul în nori (Daniel Iordan). O notă aparte şi pentru actorul Adrian Ciobanu (Cucul) pentru expresivitatea realizată cu economie de mijloace, cu un firesc al dezvăluirii diferitelor faţete ale personajului care potenţează umorul situaţiilor.
Alungaţi de un moment de furie al Colombinei
Capcana timpului, un spectacol de studio, montat special pentru Festivalul „Comedia ţine la tineri” şi păstrat în repertoriul teatrului, oferă o oră şi jumătate de bună dispoziţie, de umor de calitate şi de performanţă actoricească. Un spectacol care are ca miză râsul, dar care poate aminti multor spectatori ce înseamnă de fapt umorul, divertismentul din care vulgaritatea şi improvizaţia de dragul improvizaţiei lipsesc.
„Împreună cu o trupă de actori generoşi, comunicativi şi inventivi am vrut să readuc la viaţă lumea commediei dell’arte, cu arsenalul său de situaţii, lazzi, gramelot şi tirade oferite cu generozitate de acest gen de teatru”, mărturiseşte Gabriela Dumitru. Şi a reuşit cu prisosinţă.
