Armonia policentrică: Un nou model de cooperare și securitate globală (1)

 

1. DINAMICA DECADENȚEI ȘI EMERGENȚEI PUTERILOR GLOBALE

 

„Secolul american”, care poate fi numit, cel puțin pentru perioada 1945-1991, „secol americano-rus (sovietic)”, a schimbat radical starea lumii, eliberând energiile popoarelor „lumii a treia” aflate, de-a lungul „secolelor europene” care i-au precedat, în prizonieratul imperiilor coloniale cu centrul pe malul estic al Atlanticului de nord.

O contribuție enormă în acest proces l-a avut și Germania hitleristă, pornită la luptă împotriva ordinii mondiale a bătrânilor hegemoni europeni. Fără războiul amorsat de Hitler și victoria (previzibilă) asupra sa, America și URSS nu ar fi ajuns (cel puțin nu atât de repede) în postura de a fonda sistemul bipolarismului global (dominat practic de cea dintâi) și nici nu ar fi fost în postura de a impune capitularea, nu numai Reichului german, ci și imperiilor coloniale englez, francez, belgian, olandez, portughez etc.

O parte a celor din urmă încearcă azi să redevină din puteri virtuale (căci de mentalitatea imperială nu s-au debarasat niciodată) puteri reale, pe când Germania caută să se reînarmeze pentru a fi din nou über alles – nu doar cea mai mare putere economică, ci și cea mai mare putere militară europeană (spre disperarea Franței). În raport cu SUA, bântuită de nostalgia fostei măreții, senilele puteri central și vest-europene sunt revizioniste, iar în raport cu China și Sudul global sunt retrograde.

În același timp, vechile colonii eliberate și emancipate grație condițiilor favorabile oferite de „pacea americană”, cer un loc la masa super-decidenților globali. Dintre acestea, cea mai importantă superputere emergentă este China, dar nici India sau Brazilia nu sunt de neglijat.

Deja epuizată după travaliul desfășurat timp de decenii ca jandarm global și de aceea ajunsă a fi o putere decadentă incapabilă să își mai impună ordinea, SUA percepe China ca principal rival strategic, în loc să o vadă ca principal partener necesar în definirea modelului unui viitor sistem de securitate mondială. În mod obiectiv, acest model va depinde de relația dintre ultima superputere a vechii ordini atlanto-centrică (SUA) și prima superputere emergentă din „secolul Asiei” (China).  

Cu privire la steaua globală chineză în ascensiune, toate vechile puteri imperiale ale ultimelor secole – cele europene (adunate în Europa franco-germană), atlantice (SUA) și euro-asiatice (Rusia) – sunt într-o dilemă: să i se opună sau să i se alăture; să caute a-și asigura o putere superioară cu care să o poată ține în șah sau să își caute propria securitate pe calea echilibrului global al puterii (economice, militare, culturale, politice etc.) cu ea?

Rusia, ca putere la rândul său decadentă, a încercat, în primul rând, antanta cu SUA, fostul „adversar-partener” din Războiul Rece (de fapt, „Pacea Rece”) în care au încarnat lupta și unitatea contrariilor, dar mai ales cu UE vecină, doritoare să iasă de sub tutela (a se citi ocupația) americană instaurată după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Moscova este conștientă că asocierea cu China o poate condamna pe termen mediu și lung la postura de partener junior obligat să se alinieze fără crâcnire geopoliticii chineze. De aceea, pentru ea mai logică a fost alianța cu cei din liga sa – „liga decadenților”, în ideea că, împreună cu aceștia, va avea mai multe șanse de a negocia cu China, și alte puteri emergente ale Sudului global, o nouă ordine postamericană, în care și-ar fi găsit un statut post-sovietic sau post-imperial de rang, la paritate cu alți poli de putere într-o lume multipolară.

SUA și UE, au preferat, însă, să își ducă mai departe iluzia imperială globalistă după practicile Războiului Rece, împingând Rusia în brațele Chinei, inclusiv prin expulzarea ei din familia europeană și angajarea unei lupte pe mai multe fronturi din care civilizația occidentală va ieși devastată pentru mai multe secole. Este vorba despre o luptă între neo-imperialismul american și cel european (între SUA și UE), una între America și Eur-Asia (între SUA și Rusia), și una între America și Sudul global. După caz, pe aceste trei fronturi, UE este adversarul SUA, aliatul SUA sau neutră. Prin urmare, o dezordine integrală.

Întrebarea momentului nu este cine va câștiga acest război aproape hobbsian, ci în ce măsură China este pregătită să își asume rolul de lider global, evitând totodată să sperie cu puterea sa în marș celelalte puteri noi sau reabilitate ale Asiei, precum și de pe alte continente sudice? De aceea, dezbaterea cu privire la calitatea cooperării internaționale practicate de China, dar și a celei dezvoltate de partenerii și rivalii acesteia, în actualul moment al tranziției de la o ordine globală la alta, este necesară. Nu numai pentru a înțelege, ci și pentru a inspira, modela și transforma.

 

1. PRINCIPALA CONTRADICȚIE A TRANZIȚIEI CĂTRE O NOUĂ ORDINE GLOBALĂ 

 

Împrejurarea că vechea ordine globală cunoscută și sub numele de „pax americana” a murit este de acum un fapt evident și notoriu care nu mai trebuie argumentat și dovedit. Pe când vechea ordine a murit, noua ordine se străduiește să se nască. Nașterea ei se face încet și dureros nu numai pentru că acestea sunt caracteristicile oricărei nașteri, ci și pentru că puterea care a creat vechea ordine potrivit cu interesele și identitatea sa culturală, se opune schimbării prin toate mijloacele.

O vedem clar în jurul nostru: avangarda noii ordini construiește, ghidată de solidaritatea intereselor – drumuri, capacități de cercetare, industrii, unități de învățământ, spitale etc. – considerând securitatea ca indivizibilă și paritatea dezvoltării ca garanție a păcii; ariergarda vechii ordini, nemaiavând nici o propunere constructivă, dărâmă, condusă inclusiv de ideea că inegalitatea alimentează rivalitățile, iar acestea permit aplicarea strategiei „dezbină și stăpânește”.

Putem da numeroase exemple de bombardamente chirurgicale de o forță inimaginabilă efectuate de armata americană cu o precizie aproape fără cusur, care au dărâmat capacități de producție, de creație tehnică și științifică, de interconectare infrastructurală, de distribuție a energiei, de apărare militară etc. Moartea civililor (în special, femei, copii și bătrâni) a constituit doar o „pierdere colaterală”. Desigur, toate pentru siguranța arhitecților vechii „ordini internaționale bazate pe reguli” … euro-atlantice.

Nu putem identifica, însă, nici un proiect industrial sau infrastructural, finanțat din bugetul american sau sub impulsul stimulator al politicilor guvernului american, care să contribuie la creșterea coeziunii economice, sociale și teritoriale din statele în care acesta s-ar realiza și la securitatea regională și globală. S-au găsit miliarde de dolari pentru finanțarea războiului din Ucraina sau a celor din Sudanul de Sud și din Yemen, a genocidului din Gaza sau a agresiunii contra Iranului etc, dar nu s-au găsit bani nici măcar pentru asigurarea asistenței medicale necesare cetățenilor Americii, mereu în căutare de conflagrații consumatoare de arme și aducătoare de profituri complexului militar-industrial american. Să fii mai interesat în a-i omorî pe alții decât a-i salva pe ai tăi: iată proba înstrăinării unui sistem politic care altădată cucerea lumea prin simpla atracție exercitată de „visul american”.

Epoca Planului Marshall, și ea o expresie a egoismului american, dar a unui egoism inteligent, s-a stins demult. Astăzi SUA face presiuni asupra fostelor colonii europene, precum și asupra Europei „ocupate-aliate” de a investi în industria ei civilă, nu din interes, ci din obligație, nu ca opțiune liberă, ci ca nevoie de a evita sancțiuni economice și de altă natură.

De-a lungul întregii istorii, o ordine care a ajuns să îi susțină pe cei care investesc necontenit în război, în detrimentul celor care investesc în pace, respectiv în dezvoltare, s-a prăbușit, chiar dacă, înainte de a accepta „condamnarea” istoriei a mai făcut toate relele de care era în stare. Cu siguranță și acum SUA va opta pentru pace, dar numai după ce va provoca toate războaiele posibile.

Iată, deci, contradicția principală pe care trebuie să o rezolvăm printr-un înalt nivel de calitate a cooperării celor care se află pe valul istoriei și nu i se împotrivesc loviți de autism și narcisism, de miopism strategic și scleroză ideologică. Cu alte cuvinte, pe de o parte, avem nevoie de cooperare pentru a realiza proiectul unui nou set de reguli și al unui nou ansamblu de structuri instituționale de rezistență pe care să se ridice un alt mod de conviețuire pașnică la scară universală, iar pe de altă parte, trebuie să cooperăm pentru a depăși cu minimum de costuri opoziția vechilor hegemoni ai lumii, care adesea sunt dispuși să schimbe totul în formă pentru a nu schimba nimic în fond și totdeauna se arată capabili să ne dezbine pentru a ne neutraliza unul câte unul.

În acest efort este esențial să trecem peste disputele noastre parohiale, pentru a rămâne uniți în urmărirea intereselor noastre pe termen lung; să evităm seducția succeselor obținute prin abilitate și flexibilitate tactică, menținându-ne fermitatea strategică; să uităm ceea ce ne desparte pentru a da prioritate la ceea ce ne unește; să nu luptăm între noi pentru un trecut mai bun, căci trecutul este mort, ci să luptăm împreună pentru un viitor mai bun; să punem memoria în slujba imaginației iar nu imaginația în slujba memoriei; și, extrem de important, să nu ajungem ca în lupta cu modelul ordinii perimate să ne îndrăgostim de el și să îi împrumutăm trăsăturile punând popoarele noastre în situația de a nu putea distinge ordinea nouă de cea veche.

 

• GLOBALISMELE OCCIDENTULUI COLECTIV ȘI PLURICENTRISMUL SUDULUI COLECTIV

 

După două secole de ordine globală euro-centrică și un secol de pace americană, Occidentul euro-atlantic propune astăzi trei tipuri de globalism: i. globalismul post-modern colectivist, unipolar, oligarhic / plutocratic, ideologizat (vezi doctrina „corectitudinii politice”/„woke”), respectiv anti-național / anti-statal, anti-cultural / anti-identitar, anti-istoric (vezi doctrina cancel-culture), anti-natural (vezi doctrina lgbtq+), anti-adevăr (vezi doctrina „post-adevărului”) și anti-social, pe care îl numim „globalism soroșist” (de la numele creatorului doctrinei „societății deschise”, preluată apoi și prelucrată de „statul subteran american” și de oligarhii Europei franco-germane de la Bruxelles / UE, care vor să înlocuiască pacea americană epuizată cu o altă pace americană, printr-o falsă revoluție mondială etichetată ca „globalism progresist”); ii. globalismul suveranismului imperial, care este cel al unei ordini suprastatale multipolare asimetrice cu unul dintre poli „mai egal decât ceilalți” (vezi „doctrina MAGA”), de asemenea oligarhică și anti-socială, dar conservatoare în ceea ce privește menținerea statelor-naționale, a pluralismului cultural / a identităților culturale, precum și perpetuarea neoliberalismului și neoconservatorismului, în prezent aflate în criză sistemică; iii. globalismul corporatist parastatal, plutocratic și anti-social / anti democratic, care înlocuiește guvernarea poporului, pentru popor și prin popor (fie în varianta chineză meritocrată confucianistă, fie în cea a democrației reprezentative euro-americane), cu guvernarea banului, pentru ban și prin ban, având statul doar în rolul paznicului de noapte.

Acestor trei tipuri de ordine, China și, în linii generale, întreg Sudul colectiv le opun și trebuie să le opună un globalism multipolar simetric, meritocratic, comunitar și social ghidat de ideile echilibrului, solidarității, dezvoltării și armoniei, apt să promoveze strategia proiectelor comune bazate pe solidaritatea intereselor.

În termeni geometrici concepția euro-atlantică și cea sino-asiatică asupra ordinii globale pot fi comparate prin referire la figura piramidei, proprie geometriei în spațiu, și respectiv la figura cercului, proprie geometriei plane. Piramida are un vârf care domină tot restul componentelor sale dispuse pe verticală în diferite raporturi ierarhice. Cercul are un centru situat în același plan cu toate punctele, adică cu toate nucleele de putere de pe suprafața sa, ceea ce contează fiind aportul fiecăruia la realizarea proiectelor comune subordonate atingerii unor ținte comune.

Ordinea unipolarismului american se reducea la o singură piramidă cu SUA în vârf, ca fiind puterea supremă. Sistemul a funcționat atât timp cât, inclusiv datorită opoziției create de puterile inferioare ierarhic, SUA a acționat cu cumpătare și a înțeles că solidaritatea este singura formă de egoism inteligent, că securitatea este indivizibilă și că pacea fără satisfacția socială asigurată de bunăstare este în pericol. Când ascensiunea puterii sale a dus-o la o distanță mai mare decât lungimea brațului celor aflați pe treptele mai joase ale piramidei, puterea a făcut ceea ce știe să facă cel mai bine: să corupă. Fără contraponderea sovietică ori o alta capabilă să o substituie pe aceasta, puterea americană, devenită unipolară, a corupt absolut.

Ordinea multipolară presupune existența mai multor piramide care încearcă să se limiteze și descurajeze reciproc. Verticalitatea raporturilor dintre membrii structurii piramidale, prin asimetria raporturilor interne de putere, adiționată competiției dintre piramidele puterii, duce la apariția de tensiuni care, inclusiv sub presiunea crizelor interne ciclice, împing spre confruntare, militarizată sau cvasi-militarizată.

Cercul are o rază a cărei lungime este dependentă de capacitatea de iradiere a centrului; respectiv nu doar de capacitatea sa de a administra interesele componentelor / membrilor, ci și de aceea de a inspira. Totodată, inexistența subordonării ierarhice face ca în cerc să intre doar jucătorii interesați de modul de operare practicat pe aria sa, după cum cei care doresc să se retragă o pot face nestingheriți de altceva decât de costurile obiective ale schimbării de domiciliu. Sistemul permite astfel flexibilitatea necesară pentru a păstra simetria centrelor de putere cu aria lor de iradiere, astfel încât echilibrul puterilor, iar nu inegalitatea puterilor concurente, să asigure pacea, securitatea și stabilitatea globală. Acesta este globalismul pluricentric chinez; în general euro-asiatic.

 

1. INEGALITATE CONTRA ECHILIBRU; CONFRUNTARE CONTRA COOPERARE

 

Stilul politicii externe chineze combină viziunea clasică a dreptului internațional, cu tradiția viziunii chineze asupra ordinii lumii și cu imaginea unui nou model de ordine globală. Hegemonismul american care a definit ordinea ultimului secol s-a caracterizat prin acumularea unilaterală de putere cu care concurenții SUA au fost atacați până la distrugerea echilibrelor locale, regionale și globale aflate la temelia păcii. Pacea americană / pax americana a fost una garantată de magnitudinea asimetriei de putere între SUA și orice alt stat sau coaliție de state.

Pentru ca să nu apară un stat sau o coaliție de state care să depășească puterea SUA, au fost folosite procedeele strategiei „dezbină și stăpânește”, brevetată anterior de britanici, în paralel cu cheltuielile uriașe pentru consolidarea complexului militar-industrial american și a puterii militare americane. Aceste cheltuieli au determinat reducerea calității vieții cetățenilor americani (în special prin subfinanțarea asistenței sociale), emigrarea industriilor civile americane pe alte continente (dezindustrializarea SUA) și îndatorarea externă a Americii la cote astronomice, făcând din SUA debitorul celor pe care îi domină sub cuvânt că îi protejează, dar și înstrăinarea graduală și ostilitatea „protejaților”.

China propune un alt fel de organizare a dinamicii raportului între puteri, diferit de cel constând în confruntarea inegalilor. Este vorba despre un model inspirat de jocul de go, spre deosebire de cel de până acum, inspirat din jocul de șah, când nu a fost inspirat de poker (joc preferat al puterilor decadente, cum este astăzi SUA). Un sistem de echilibru flexibil, deci adaptabil, care nu pune acumulările de putere față în față, ci devine o plasă în care este constrâns să se oprească de la sine orice pește agresiv condus de logica superiorității puterii lui fizice. Este mai important să construiești și să întinzi plasa decât să acumulezi putere pentru a contracara puterea adversarului. Nodurile acestei plase sunt formate din parteneriatele locale circumscrise de interese comune, care rezolvă problemele participanților la cooperare fără să reprezinte amenințări la adresa terților.

Dacă se urmează o asemenea politică având virtuți strategice, strategia clasică americană de distrugere a proiectelor altora în lipsa unor proiecte proprii de interes general, va eșua de la sine. Nici indienii nici saudiții, de pildă, nu vor juca cartea americană. Cel mult, se vor preface a o juca. De ce? Pentru că a o juca înseamnă să intre războaie în care ei oricum vor pierde. Faptul că americanii vor pierde și mai mult nu constituie o consolare. Apoi americanii vor încerca să își recupereze pierderile vânzându-le arme pentru purtarea viitoarelor lor războaie pierdute.

În mod normal, în relațiile internaționale nu poți obține mai mult decât oferi, respectiv nu poți dobândi mai multe drepturi decât obligațiile sau responsabilitățile pe care ți le asumi. China trebuie să știe aceasta și să țină seama de faptul că, odată promovând un nou model de ordine mondială, devine un actor global și, urcată pe bicicleta globală, trebuie să pedaleze permanent. Dacă se oprește, cade și dacă va cădea se va lovi foarte rău. Cu alte cuvinte, China nu mai poate rămâne în afara crizelor globale limitându-se la a le observa evoluțiile și a da sfaturi bune. Ea este obligată să intre în luptă  (de exemplu în criza ruso-ucraineană, în cea israelo-palestiniană, în cea indo-pakistaneză, în cea iraniano-arabă, în cea americano-venezueliană etc.), dar nu în stil american, ci în stilul său specific – cu smerenie iar nu cu aroganță, prin stimuli iar nu prin sancțiuni, prin cultivarea parității în dezvoltare iar nu prin căutarea disparităților avantajoase ei etc.

Este utilă încercarea Chinei de a găsi convergența între valorile pe care se ridică organizarea societății chineze și valorile aflate la temelia ordinii statelor europene. Simplul fapt că această convergență este posibilă este foarte important.

Făcând aceasta China nu trebuie să neglijeze, însă, buna administrare a așteptărilor. Ea trebuie să explice interlocutorilor săi europeni (și americani) că un stat cu caracteristicile celui chinez (culturale, filosofice, istorice, geografice, demografice) nu poate adopta obiectiv modul de viață european sau american. Ceea ce poate este să încerce a face compatibile valorile sale cu cele europene și americane căutând convergența evoluției lor, astfel încât să faciliteze coexistența pașnică a națiunii chineze cu națiunile europene și euro-atlantice.

Pentru ca acest efort să aibă sens și succes este nevoie de respect mutual și reciprocitate politică. Numai într-un asemenea cadru se poate purta dialogul cu Europa politică, cu SUA și, în general, cu exponenții civilizației occidentale. Orice altă abordare este sortită eșecului și este o pierdere de timp. China va rămâne China; nu poate rămâne decât China; trebuie să rămână China.

 

2. INTERESE ȘI IDEOLOGIE; PLUTOCRAȚIE ȘI MERITOCRAȚIE

 

Relația Chinei cu Occidentul (UE și SUA) trebuie ghidată de congruența intereselor iar nu de ideologie. China nu urmărește schimbarea de regim în alte state și insistă că asemenea obiective geopolitice ar trebui abandonate de toți actorii lumii contemporane. Sprijinul internațional pentru emanciparea națiunilor este una; intervenția externă pentru schimbarea regimurilor politice este alta.

În prezent, relația Occidentului cu Orientul și în mod special cu China nu este una a conflictului între democrație și tiranie, așa cum susține propaganda Occidentului euro-atlantic. Occidentul nu mai este democratic, ci plutocratic (oligarhic), iar regimul de guvernare al Chinei nu este dictatorial, ci meritocratic.

China a dezvoltat un concept extrem de important al networkingului, al rețelei, al inter conectivității, al stabilirii unor sisteme de legături multivectoriale constituind rețele globale de comunicare. S-a realizat asta între universități, între agenți economici, între transportatori, între institute de cercetare, între instanțe arbitrale și între organizații neguvernamentale de diferite profiluri, inclusiv think tankuri. Aceasta reprezintă construcția unui drum și unei centuri spirituale, intelectuale, de conștiință care vor preceda expresia materială a Inițiativei „Drumului și Centurii”, oferindu-i impulsurile intelectuale și energiile necesare progresului său.

O asemenea experiență ar trebui continuată, extinsă și consolidată. Ar fi de dorit ca în cât mai multe orașe europene, dar, în orice caz, la Bruxelles să se înființeze centre chineze de informare și contact care să aibă caracter neguvernamental (fiind plasate sub egida unor think tankuri chineze sau a unor universități, fundații sau asociații chineze) și să dezvolte relații de la om la om, de la societate la societate, explicând viziunea chineză asupra ordinii globale și proiectele concrete avansate de China în domenii de interes comun.

(Va urma)