Muzeul Naţional de Artă Contemporană găzduieşte până la 31 ianuarie o interesantă expoziţie, intitulată „Fluxus în Germania. 1962-1994”.
Realizată de IFA (Institut für Auslandsbeziehungen), din Stuttgart, cu sprijinul Ambasadei Germaniei la Bucureşti şi al „Goethe Institut”, este una dintre cele mai ample manifestări expoziţionale dedicate activităţilor în Germania ale grupării „Fluxus”, considerată una dintre cele mai radicale şi experimentale manifestări artistice din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu originile în muzica experimentală a lui John Cage şi denumită „Fluxus” de către artistul de origine lituaniană Geoges Maciunas, mişcarea s-a constituit pe de-o parte într-o comunitate mondială de artişti, muzicieni, poeţi, oameni de teatru, iar pe de altă parte într-o suită de evenimente artistice pentru descrierea cărora compozitorul şi poetul Dick Higgins creează termenul de „intermedia”. Concepte ca anti-artă, anti-poezie, anti-muzică, anti-literatură, anti-comercialism au făcut ca „Fluxus” să fie asemănată deseori cu mişcarea „Dada”.
Expoziţia prezintă obiecte, desene, „martori” ai întâlnirilor „Fluxus”, care, alături de cutii şi evenimente muzicale, constituie cele mai practicate forme de manifestare ale mişcării: instalaţii, publicaţii şi, de asemenea, înregistrări ale celor mai importante concerte din Germania. Pe lângă tipărituri şi fotografii, în expoziţie sunt prezentate materiale video şi audio mai puţin cunoscute şi o serie de piese de teatru radiofonic produse la Köln pentru Radiodifuziunea Germaniei de Vest (WDR).
George Manciunas, Cutia cu daruri pentru John Cage, 1972
La sfârşitul anilor ’50, influenţaţi de „Dada”, de teoriile lui John Cage şi de filosofia Zen, o seamă de creatori manifestă o respingere sistematică a instituţiilor şi a noţiunii de operă de artă.
Între ei se detaşează personalitatea lui Georges Manciunas, care creează în 1961 o galerie şi organizează concerte de muzică contemporană şi expoziţii ale prietenilor săi John Cage, Dick Higgins sau La Monte Young, înainte de a se instala în Germania. În 1962, primul concert, „Fluxus Internationale Festpiele Neuester Musik”, marchează adevăratul debut al mişcării. Zeci de artişti de pe cinci continente i se asociază, într-o practică veselă şi iconoclastă, un spaţiu al libertăţii. Acest concert propune o „muzică foarte nouă”, o viziune radicală, parodie a concertului clasic, în sensul că foloseşte instrumentele, ritualurile şi costumele specifice, dar cu un mod foarte concret de producere a sunetelor: clapele pianului sunt bătute în cuie, vioara este frecată de o masă…
Muzica devine astfel vizuală, apare ca un colaj de elemente ale realului, ca în cazul unui pian lovit cu securea sau al muzicii imperceptibile a aripilor unui fluture.
Grupul începe apoi să creeze opere de artă diversificate, sub forma unor cutii conţinând sculpturi efemere şi jocuri absurde. Tot artiştii acestei mişcări inventează „Mail Art”, creează arta video, al cărei precursor este artistul de origine coreeană Nam June Paik, editează cărţi de teorie a artei, se ocupă de poezia concretă şi inventează happeningul de stradă.
„Să arunci 20 de litri de ulei pe scena pe care se joacă Giselle”
Nam June Paik, Cred în reîncarnare. În viaţa viitoare vreau să fiu o broască
Membrii ei, compozitori cu toţii, propun imagini vizuale legate de muzică, cum ar fi „Compoziţie pentru patru grupuri of Inst’s”, „Sound” sau „Sextet”, lucrări din 1991, ale lui Milan Knizak, de exemplu, conţinând fragmente de discuri, fie desenate, fie colaj, portative, note musicale, cu indicaţii de tempo sau cu date tehnice, ca viteza de rotaţie a fiecărui disc. Interesul lor se manifestă şi în teatru, iar expoziţia de la Bucureşti etalează o seamă de lucrări, ca „Teatru mobil II”, partitură şi text scris de mână, de Nam June Paik, creator interesat şi de tehnică, şi de televiziune. „Mini robot”, din 1994, format dintr-un uscător de păr, pickup, discuri, cameră cu film, sporturi de lămpi montate, toate într-una dintre renumitele casete ale mişcării, „Portretul meu e cel care a dispărut”, o combinaţie de ulei pe pânză, componente TV şi piele, sau spectaculoasa şi amuzanta instalaţie „Cred în reîncarnare. Vreau să fiu o broască în noua mea viaţă”, formată din 14 monitoare video înconjurate de material textul imprimat, o broască din plastic şi monitor video pe care aceasta urmăreşte ştirile ce „aleargă” pe ecran ca în lumea oamenilor, şi un semn stradal din Wooster, din 1933, dau o imagine de ansamblu a creaţiei vizuale a lui Paik. De altfel, o sală este dedicată acestuia şi unui alt artist important al mişcării, Josef Beuys. Cel de al doilea este prezentat cu mai multe lucrări, între care se detaşează „Două domnişoare cu pâine strălucitoare”, un colaj pe carton cu ciocolată colorată brun, şi „Hrană pentru minte”, un offset cu grăsime, „Cel mai elementar posibil mod de utilizare a unui lucru”, constituit din desen în creion, creneală, bronz aurit, colaj pe carton, sau o sticlă de Coca-Cola în casetă de lemn, intitulată, „Ceai…”, pentru că iniţial a fost umplută cu ceai de plante. Ca toţi membrii „Fluxus”, Beuys foloseşte materiale umile. În „Televiziune «îmbâcsită» cu cruce roşie din leucoplast” (1966), „Da, da da da da, nu nu nu nu nu”, din bandă magnetică în cutie de pâslă, sau „Aşa poate fi înfrântă dictatura partidelor (mărturii informative în pungă de plastic imprimată şi obiect din pâslă)” din 1977, transpare o altă caracteristică a mişcării, intenţia declarată a impactului sociologic al creaţiei.
O seamă de fotografii „scrie” istoria mişcării „Fluxus”. Sunt imagini ale concertelor, afişe ale diferitelor performance-uri, imagini cu unii reprezentanţi ai ei. Li se adaugă video-uri cum ar fi „Klavier Duet”, care îi prezintă pe George Manciunas şi Nam June Paik, în Aula Academiei de Artă din Düsseldorf, în timpul unui concert, sau afişe ca „Încerc să te eliberezi” (1959), de Josef Beuys şi Henning Christiansen.
Endre Tot, Nu caut pe nimeni
„Arta este ceea ce face viaţa mai interesantă decât arta”, scria Robert Filliou, autor de performance-uri şi poet francez.
Timp de 20 de ani, „Fluxus” rămâne fidelă utopiei iniţiale de a aboli frontierele dintre arte şi de a construi o legătură definitivă între artă şi viaţă.
Numărând artişti prestigioşi şi foarte diferiţi între ei, ca Dick Higgins, Henry Flynt, Nam June Paik, Robert Filliou, Ben Vautier, Ben Patterson, Jean Dupuy, Daniel Spoerri, Vytautas Landsbergis (fostul preşedinte al Lituaniei) sau Yoko Ono, mişcarea se reînnoieşte continuu, reuşind să marcheze până astăzi artele.
Ceea ce revoluţionează concepţia artistică a „Fluxus” este conştiinţa că fiecare individ reprezintă, în sine, o operă de artă, şi că ansamblul vieţii poate fi perceput ca o operă de artă globală. În acest sens, acţiunile mişcării trebuiau să aibă efecte psihologice şi sociologice asupra societăţii şi să constituie un element de comunicare.
Beuys, Vostell şi Paik au devenit mituri în Renania, graţie dezvoltării artei video. „Dezastre”, lucrarea din 1972 a lui Wolf Vorstell, este însoţită de fotodocumentarul happeningului, de exemplu. Decizia lor de a reintroduce viaţa în artă generează performance-uri, poezii sonore, instalaţii. Primele manifestări ale mişcării sunt marcate de sculptorul Marcel Duchamp, cu celebrele sale „ready made” şi de compozitorul John Cage, care afirmă „indeterminarea” în muzică. Primul care foloseşte numele „Fluxus”, ce cuprinde ideea de curgere, de trecere, este lituanianul Manciunas, pentru a sublinia aspectul fluid al operelor care, practic, se nasc şi mor chiar în momentul creării lor.
Milan Knizak, Patru compoziţii
Este o mişcare de desacralizare a obiectului. Spectacolele lor cuprind întotdeauna pamflete, afişe şi alte forme ale zonei publicitare. Arta trebuie depersonalizată. Divertismentul reacţionează împotriva culturii, arta trebuie readusă la funcţia ei primară, aceea de a distra, lăsând în planul al doilea referinţele culturale.
„Jaune Star Oil”, a lui Vostell, este un de-colaj în cutie de trabucuri, „Fresh News from the East” a lui Manciunas este bandă de maşină de scris ieşind dintro cutie, Endre Tót, în seria „Speranţe deşarte”, propune fotografii cu un personaj purtând un carton cu anunţurile ce constituie şi titlul lucrărilor: „Nu fac nimic”, „Nicăieri”, „Nu caut pe nimeni”, iar Daniel Spoeri introduce într-o cutie de lemn, un obiect din cocă uscată cu diverse obiecte încastrate. Tomas Schmit este interesat de „Cvadratura cercului”, titlul unei dactilo-poezii din 1964, Beuys apare la pian într-o imagine intitulată „Simfonia siberiană”, având alături, în faţa unei table, un iepure pus la fezandat…
„«Fluxus» este mai întâi de toate o reţea multi-dimensională de întâlniri, performance-uri, idei şi obiective, extinsă pe o lungă perioadă de timp, în multe ţări. Este un fenomen de amploare sau, în traducere liberă după Lewis Caroll, o poveste lungă cu multe noduri”, scria galeristul René Block.
Există o seamă de „maxime-definiţii” ale mişcării. „Fluxus” este „o atitudine faţă de artă”, este pentru „importanţa lucrurilor neimportante”, pentru detaliile vieţii, este „singura mişcare capabilă să-şi mănânce coada”. „Fluxus” crede că mai puţin important decât ceea ce crezi este să ratezi un spectacol, să adormi şi să sforăi la un concert al lui Stockhausen, să arunci 20 de litri de ulei pe scena pe care se joacă „Giselle”.
Performance Fluxus la Wiesbaden 1962
Istoria mişcării „Fluxus” se scrie continuu, ca şi cea a dadaismului, căpătând o aură mitică tocmai pentru că rămâne în general o sumă de propuneri.
Vostell propune happeninguri expresioniste, opere de artă pop, Beuys cu pâslele şi margarina sa se înscrie „artei povera”, francezul Filliou aduce reabilitarea „geniului de bistrot”, Walter de Maria scrie „Meaninglesswerk”, adică lucrare fără scop, poziţiile anti-artă şi non-artă ale lui Henry Flynt, foarte clare, se înscriu filosofiei mişcării.
Demersul artiştilor ei este asociat avangardei vest-europene şi nord-americane. Happeningul şi arta conceptuală sunt descrise pentru prima dată de Flynt la sfârşitul anilor ’50 şi începutul deceniului următor. Manciunas va formula o serie de „Manifeste”, menite să marcheze ideologia mişcării. În cel din 1963 el îndeamnă artistul să respingă „bolnava lume burgheză «intelectuală», cultura profesionalizată şi comercializată… arta moartă, imitaţia, arta artificială, arta abstractă, iluzionistă…” şi să promoveze „arta vie, anti-arta… non-arta”, astfel încât aceasta să fie accesibilă tuturor, nu numai criticilor şi profesioniştilor. „Fluxus” a încurajat simplitatea în defavoarea complexităţii. „Nu cred că există vreo diferenţă între teatru şi oricare alt gest pe care îl fac”, scria George Brecht, iar Henry Flynt îndemna: „Demolaţi cultura serioasă”.
Omagiu lui George Manciunas
Deşi Germania a fost locul de predilecţie al dezvoltării „Fluxus”, mişcarea a devenit internaţională, realizând schimbări de optică importante în estetică, ce îşi întind influenţa şi astăzi.
Gabrielle Knapstein, unul dintre curatorii expoziţiei, declara: „Concerte de muzică contemporană, expoziţii de action art şi sculpturi tonale, festivaluri care au loc în atelierele artiştilor sau pe stradă, lucrări făcute în comun de artişti, realizate după principiul creaţiei permanente, acţiuni, jocuri, scurtmetraje, banchete, producerea şi punerea în scenă a unor texte, fără a avea mereu în vedere conservarea rezultatelor şi capacitatea de descifrare a diferitelor manuscrise, sculpturi din aluat de pâine sau ciocolată, instalaţii şi suporturi nelimitate de partituri, concepte şi jocuri – evenimentele şi obiectele artiştilor din mişcarea Fluxus – au provocat lumea artei încă din anii ’60”.
„Fluxus” a fost o mişcare culturală şi spirituală complexă. Într-un fel, organizarea unei mari expoziţii cu acest subiect comportă un dram de ironie. „Fluxus” a devenit obiect de muzeu, a intrat în acea zonă a artei ca referinţă culturală, pe care a negat-o tot timpul.
