„Europunk” este prima expoziţie dedicată creaţiei alternative „punk” din a doua jumătate a anilor ’70, în amploarea ei, de la ţările în care s-a constituit, Marea Britanie şi Franţa, la Germania, Elveţia, Italia sau Olanda. Ea atestă calitatea şi vitalitatea modalităţilor alternative de expresie artistică ale contra-culturii punk, dorinţa ei de reînnoire culturală făcând tabula rasa tot ceea ce ţinea de trecut.
La mijlocul anilor ’70 a apărut pe scena muzicală engleză grupul „The Sex Pistols”, cunoscut de marele public în 1976, în emisiunea „So It Goes” de la Granada Television din Manchester. Vocalistul Johnny Rotten, chitaristul Steve Jones, bateristul Paul Cook şi basistul Glen Matlock, care va fi înlocuit în 1977 de Sid Vicious, lansează o muzică ireverenţioasă, şocantă, care atacă toate simbolurile culturale. Adolescenţii sunt seduşi de această revoltă împotriva modelelor sociale prestabilite, care înlocuieşte idealismul, devenit desuet, al mişcării hippy. Concertele noii trupe, în care extravaganţa verbală şi vestimentară şi dorinţa de a şoca duc la o adevărată nebunie a tinerilor, îi transformă într-un simbol. Cel care îi descoperă şi îi lansează, înainte de apariţia faimoasei ţinute punk – crestele vopsite, T-shirt-urile rupte, percingurile, tatuajele -, este Malcom McLaren. Un hit de pe albumul lor din 1977, „God Save the Queen”, revoluţionează rockul şi duce la apariţia unei mulţimi de trupe mai mult sau mai puţin efemere, dintre care, câteva vor cunoaşte consacrarea: „The Clash”, „Buzz-cocks”, „The Saints”.
Celebra copertă a discului trupei Sex Pistols
Moda şi publicitatea vor prelua imediat semnele şocante ale mişcării. În anii ’90, punk a devenit un simbol care va fi deturnat, deghizat, cucerind tot mai mult teren. Apoteoza acestei reveniri este reprezentată de defilările de modă ale lui John Galliano sau Alexander McQueen de la începutul anilor 2000.
De fapt, muzica punk, ca orice creaţie „populară”, a cuprins o serie de problematici sociale şi de tensiuni ale perioadei respective şi a influenţat considerabil artele, nu propunând o estetică specială, dar determinând un tip de atitudine, un fel de regăsire a spiritului iconoclast al mişcării „Dada” de la începutul secolului al XX-lea, menit să „epateze burghezii”.
În pictură, grafică, instalaţii, dans, în perioada 1980-1990, apar tendinţe menite să refuze ordinea prestabilită, să deschidă noi domenii expresive, preluând elemete ale culturii „populare”.
T-shirt creat de Malcolm McLaren şi Vivienne Westwood
Înaintea grupului englez, în 1970-1971, Grupul „M5” din Detroit încercase o mişcare similară. Se spune, de altfel, că termenul punk, care în engleză înseamnă „fără valoare”, a fost folosit pentru prima dată de criticul Lester Bang pentru a caracteriza acest grup. În 1973-1974, SoHo se transformă într-un fel de Turn Babel, în care scriitori şi muzicieni, englezi sau excluşi din America, acoperă pereţii imobilelor cu graffiti-urile lor, inventând o simbolistică proprie, alături de tinerii adepţi ai rockului sălbatic. Printre ei, nume ce vor atinge recunoaşterea şi gloria, ca Barbara Kruger, Keith Haring, Jean-Michel Basquiat, Cindy Sherman. O întreagă producţie vizuală, pe care o va descoperi tot Malcolm McLaren. Este, de fapt, un moment în care fiecare artist îşi inventează un vocabular contra cultural, care nu-i aduce niciun beneficiu financiar. Cei care vor transforma mişcarea muzicală punk într-un limbaj codificat sunt Malcolm McLaren şi soţia sa, Vivienne Westwood, la Londra. În paralel însă, o mulţime de forme de expresie se constituie într-un vocabular alternativ menit să ofere un model contestatar. În Franţa vor fi cei de la „Bazooka”, Olivia Clavel, Lulu Larsen, Kiki Picasso, Loulou Picasso, Ti-5 Dur, Bernard Vidal şi Jean Rouzaud, care vor asalta ziarul „Liberation”, în 1980, cu sute de desene, conţinând şi cuvinte fruste, virulente. Alături de ei, Claude Closky şi Pierre Huyghe acoperă zidurile oraşelor cu afişe supraîncărcate, cu conţinut critic, reluând estetica coperţilor discurilor punk englezeşti, semnate de Jamie Reid, printre care celebra figură a reginei, cu ochii şi gura acoperite de titlul cântecului „God Save the Queen” şi de numele trupei „Sex Pistols”.
Numeroase tendinţe similare apar în toată Europa şi în America în anii ’80.
Desigur artiştii acestei perioade nu se pot numi punk, dar ei preiau modalităţi de expresie caracteristice acestei muzici, analizate de scriitorul şi istoricul Jon Savage în „England’s Dreaming”. Explicaţia constă în posibilitatea de a renunţa la arta minimală, pe de o parte, de a aborda o exprimare directă, care refuza orice ideologie.
Şocanta vestimentaţie punk
Abia la sfârşitul anilor ’80, cea de a doua generaţie punk descoperă forţa brutală, devastatoare a acestei muzici. Pentru ei, ea constituie reacţia brută, violentă la toate canoanele societăţii, în care, sub deviza libertăţii, nimic nu pare permis. Această revoltă duce la un model estetic, din care componentele politică şi etică nu lipsesc. Claude Lévêque, Saâdane Afif, Christopher Wool, Doug Aitken, Mike Kelley, Christian Marclay, cineastul F.J. Ossang pornesc de la ideea că această artă este o luare de poziţie politică faţă de societate, debarasată de toate utopiile şi ideologiile, refuzând romantismul nihilist. Cel mai elocvent exemplu este Douglas Gordon, care arde parţial portretele starurilor şi apoi le expune, într-un gest iconoclast de refuz al valorilor acreditate, al simbolurilor culturale acceptate. Mai dur încă, Kendell Geers creează instalaţii declarat politice, adevărate şocuri vizuale. Un mare număr de creaţii video, de instalaţii, filme sau colecţii de modă pornesc de la raportul conflictual al muzicii punk cu societatea. Acest spirit iconoclast a reînviat în actuala perioadă de criză.
Expoziţie „Europunk. Cultura vizuală în Europa, 1976-1980”, ce poate fi vizitată până la 20 martie, sintetizează diversitatea direcţiilor inspirate de spiritul punk, expunând şi 550 de obiecte anonime, strânse din întreaga Europă.
