Vestea dezafilierii Universităţii Craiova – adică a scoaterii ei din fotbal – a căzut fix ca un trăsnet din acelea care se aud de Sfântul Ilie, decizia fiind luată de mahării fotbalului românesc chiar într-o asemenea zi. Telefonul îmi sună mereu, colegii de copilărie şi prietenii din Oltenia vor să le confirm vestea sau să le dau un licăr de speranţă că totul nu-i adevărat. Ştirea prinzându-mă chiar în inima Olteniei, le văd reacţiile, sau mai curând şocul, în direct. Mi-e foarte greu să descriu reacţiile, vorbele grele spuse şi la adresa cui, dar un lucru este sigur: nimeni, cel puţin în prima reacţie, nu-l înjură pe Adrian Mititelu, mulţi au o memorie foarte bună, fac asociaţii la care nu mă aşteptam, aduc în prim-plan evenimente uitate ori neştiute şi sunt categorici. Pentru ei, Ştiinţa, cum îi spun aproape toţi, a fost asasinată (culmea!) de un oltean în semn de răzbunare totală după ce patronul ei Adrian Mititelu şi-a asumat riscul uriaş de a-l înfrunta deschis la orice oră din zi şi din noapte şi pe orice post de televiziune ori radio, ca şi la orice ziar sau agenţie de presă. Şi l-a înfruntat nu pentru un aut ori un corner dat aiurea de arbitru, ci pentru probleme capitale pentru viaţa echipei craiovene în prima divizie a ţării, pentru fapte flagrante sau decizii strigătoare la cer, dar toate luate mereu împotriva Ştiinţei.
Cine are capul pe umeri şi minte în el ştie că Ştiinţa Craiova plăteşte azi pentru că nu a stat în front în poziţie de drept şi cu ochii în pământ, pentru că a înfruntat un sistem cumplit, ce are ca pilier aproape unic un individ emblematic pentru tot ce era mai urât, mai puturos şi mai fetid în fotbalul din perioada comunistă. Faptul că decembrie 1989 l-a prins răspunzând de destinele unei echipe ce exprima cel mai limpede putreziciunea acelei lumi spune totul. Faptul că, după 1989, el a ajuns şef suprem de ligă spune şi mai multe despre lumea ce se învârte în fotbal şi pe care el o are la deştu mic şi cu care nu te poţi pune dacă nu eşti ca şi ea.
Înainte de 1989, când ţâşnise tare în prim-planul fotbalului românesc, Ştiinţa era o mare ţintă pentru mahării armatei şi securităţii. Ţin minte de parcă ar fi fost ieri cum, prin 1984-1985, aflat la masa presei pe un mare stadion bucureşten, iar în spatele nostru se găsea loja oficială, imediat după marile ei succese europene, generalii burtoşi şi chelioşi nu se sfiau să discute cu voce tare că Ştiinţa Craiova trebuie distrusă pe orice cale, jucătorii trebuie aduşi în Bucureşti, ca şi antrenorii lor. După 1989 a fost echipa care le-a stat în gât în continuare multora; ba a luat campionatul şi cupa, ba ameninţa mai mereu proiectele amiţioase, dar fără fundament real ale unor reprofilaţi buticari bucureşteni. În epoca George Păunescu, Ştiinţa trebuia să fie tampon pentru cei ce ameninţau Steaua; în perioada următoare, când avea finanţatori o triadă ce născuse mii de speranţe, echipa s-a dovedit o afacere pentru respectivii, care, de pildă, în ziua în care ea avea un foarte important meci acasă cu Oţelul, ei erau în Olanda, de unde trebuiau să încaseze banii după vânzarea lui Cristi Chivu. Vise urâte, coşmaruri îngrozitoare se numesc perioadele în care Ştiinţa i-a avut finanţatori pe Neţoiu, cel care, după ce l-a dat pe Claudiu Nicolescu la Dinamo, a plecat după el cu o întreagă echipă, şi pe Dinel Staicu, despre a cărui carieră la Ştiinţa nu trebuie vorbit nici în cronica neagră a fotbalului românesc.
Din această ultimă perspectivă, tandemul Sandu-Dragomir începe curăţarea lui totală prin asasinarea Ştiinţei Craiova şi prin scoaterea din fotbal a guralivului bănăţean Marian Iancu. Să fim serioşi, nu se pedepseşte insubordonarea lui Mititelu, ci revolta lui şi strigătele sale de deznădejde în faţa fărădelegilor la care a fost supusă Craiova. Să ne amintim numărul URIAŞ de greşeli de arbitraj pe care le-a suportat Craiova în campionatul trecut şi pe care le denunţa la televiziuni un supermahăr al fotbalului, dar care, spun gurile rele, în particular, le spunea băieţilor în negru să meargă liniştiţi mai departe că are el grijă de ei. Şi aşa a fost! Numai la Craiova, suporterii – sau ce vor fi fost – au fost amăgiţi, instigaţi să strige, când împotriva echipei, când împotriva finanţatorului, dar nimeni nu venea cu o soluţie viabilă şi imediată. Corul lătrăilor i-a cuprins, din nefericire, şi pe unii dintre foştii jucători ai Craiovei Maxima, care, nerealizaţi profesional, antrenori cu obiective precum evitarea retrogradării pe unde au fost, şi astfel evantaiul s-a extins, dând impresia unei unanimităţi anti-Mititelu. În realitate, cei mai mulţi erau, întâmplător sau nu, cei care, şi ca jucători, trădaseră Ştiinţa. Pe urmă, mai abitir decât oriunde, aspectul politic a jucat un rol esenţial în blocarea pe orice cale a averii lui Mititelu şi aducerii lui în sapă de lemn întrucât îl preferase public pe Mircea Geoană la prezidenţialele trecute. Asta în timp multe alte echipe din Liga I sunt ajutate masiv de primării sau chiar consilii judeţene. Experimentul Piţurcă, în care presa, mai ales cea craioveană, a jucat un rol nefast din punctul de vedere al creării unei imense aşteptări, i-a pus capac sincerităţii (sau naivităţii) lui Mititelu, şi, dacă cineva îl acuză şi în acest caz că a vrut răul echipei, este un netrebnic. Numai că el a căzut într-un joc diabolic, despre care, încă de la începutul iernii trecute, unii ziarişti spuneau că se va sfârşi rău pentru Ştiinţa. N-am crezut în aceste subite Mafalde, şi am pierdut. Dar cel mai mult au pierdut şi vor pierde adevăraţii suporteri ai Ştiinţei, din Craiova ori Balş, din Corabia sau Calafat, din Turnu Severin ori Târgu Jiu, şi din oricare colţ al ţării, adică exact cei care, indiferent de sezon ori numele celui aflat la cărma echipei, au crezut mereu în ea şi în renumele ei.
Din nefericire, cu toţi am uitat că, cel puţin pe meleagurile româneşti, regulile Mafiei guvernează impecabil fotbalul, iar în faţa lor pălesc toate numele şi renumele, indiferent cât de mari sunt. E o lume implacabilă, în faţa căreia trebuie să ne resemnăm că măcar mai putem spune în gând: HAI UNIVERSITATEA, HAI CRAIOVA, TU CAMPIOANA UNEI MARI IUBIRI!
Să fie clar: la ce suntem în stare, fie ca simpli cetăţeni, fie ca fani, şi aşa ceva e destul!
