Ne-am obişnuit, sau încercăm să ne obişnuim cu scandalurile şi violenţele de la meciurile de fotbal. Le cad pradă de multe ori oameni care nu au nimic de-a face cu sportul respectiv, de multe ori nici cu sportul în general, fiind oameni bătrâni, bolnavi, invalizi. Cei ce produc asemenea violenţe sunt galeriile sau aşa-zişii suporteri ai echipelor aflate în competiţie, în mod obişnuit aflaţi ei înşişi în competiţie cu suporterii echipelor rivale. Scandalurile şi încăierările sunt provocate nu doar de un eventual eşec al echipelor favorite, ci şi de suspiciunile – îndreptăţite sau nu – de blaturi, foarte la modă în fotbal, la noi în special, însă şi la alţii, prin ţările mai civilizate, am zice. În linia întâi sunt arbitrii care fluieră aiurea, avantajând o echipă sau alta, după cum sunt „sponsorizaţi”, în mod direct sau prin intermediul federaţiilor de specialitate, ale căror lideri nu se pot abţine să se amestece în ciorbă. E arhicunoscută o asemenea sponsorizare pentru care unul din grangurii noştri din lumea fotbalului se odihneşte de câtva timp la răcoare, pentru celebra valiză cu bani pusă la bătaie.
Unde e fotbal, miroase de la o poştă a mânărie şi, din aproape în aproape, a violenţă câtă încape şi dând mereu peste margine. Tribune incendiate, petarde aruncate pe terenul de joc între jucători periclitându-le integritatea corporală, încăierări pe stadion între suporterii echipelor aflate în competiţie sau între suporteri şi forţele de ordine, de regulă complet depăşite de evenimente. Totul se termină în coadă de peşte, vinovaţii nu sunt de găsit sau dacă, totuşi, se mai iţeşte câte unul pe ici-colo, pedepsele aplicate sunt pur simbolice, aşa că la meciul următor se reia totul de la început.
O situaţie aparte o reprezintă meciurile inter-ţări, între echipe de club sau echipe naţionale. Suporterii sunt de obicei mult mai rezervaţi în ţările pe care le vizitează şi se mulţumesc cu scandări nevinovate, însufleţiţi de dragostea faţă de echipa lor preferată şi, pentru o mai înviorată atmosferă, de o berică, două, trei.
Cu totul altceva e atunci când se întâmplă să fie în luptă o echipă maghiară cu una românească, de club sau naţională. Dincolo de veşnica rivalitate dintre fotbalul românesc şi cel maghiar, lucrurile se încarcă de întregul venin al confruntării de secole dintre cele două popoare. Iar dacă românii sunt mai rezervaţi şi încearcă să se arate chiar ospitalieri, maghiarii pun în luptă întreaga lor istorie de năvălitori şi resentimentari, având în vedere binecunoscutul curs al istoriei.
Este ceea ce s-a întâmplat şi acum. În lipsa armelor – nu pentru că nu şi le-ar fi dorit, dar erau mai greu de adus peste graniţă, cu excepţia petardelor pe care nu ştiu ce controlori chiori sau orbi, dacă nu cumva plătiţi bine, le-au lăsat să treacă la noi – se mulţumesc cu băutura în cantităţi industriale, ajungând la Bucureşti beţi bine de tot, până la comă alcoolică. Recipientele, golite sau nu, sunt aruncate pe ferestrele vagoanelor, pe tot traseul de la graniţă până în capitală, însoţite de urletele revanşarde cu care coboară şi pe peroanele Gării de Nord din vagoanele devastate, când nu opresc trenul cu mult înainte trăgând semnalele de alarmă şi coborând unde li se pare lor mai interesant. Spiritele sunt încinse nu numai de „argumentele” pe care le-am pomenit, ci şi de instructajele primite acasă, o parte dintre ele transpirând şi în presă, precum comunicatul partidului fascist şi rasist (căci nu se poate una fără cealaltă) Jobbik, în care se spune clar că suporterii maghiari au de apărat istoria Ungariei, nu doar un meci de fotbal. Mai precis deputatul maghiar al acestui partid, Marton Gyongyosi, a declarat printre altele pentru ziarul „New York Times” că „Nu e vorba doar de a câştiga un meci de fotbal, este vorba de înfrângerea României”. De asemenea, aflăm de la Rareş Bogdan, reporterul de la Realitatea TV, că printre suporteri se află şi 3-400 de membri ai Gărzii Maghiare, formaţie paramilitară afiliată aceluiaşi partid extremist din Ungaria. Conform celor relatate, „au venit în România nu cu scopul de a susţine reprezentativa Ungariei, ci cu scopul de a crea dezordine, haos, de a demonstra că Bucureştiul e un loc fără stăpân, unde nu există lege.” Şi nu sunt deloc departe de adevăr, dacă avem în vedere doar felul în care, nestingheriţi de nimeni, dacă nu mă înşel la tabăra de vară de la Balvanyos, pe teritoriul României, aceiaşi indivizi fac pregătire paramilitară cu tinerii maghiari beneficiari ai dublei cetăţenii! Că mai doresc şi suspendarea Arenei Naţionale pentru meciul cu Turcia, cum adaugă din nou jurnalistul, pare deja un mizilic.
De aici, până la incidentele provocate pe parcursul zilei e un pas mic de tot. Drept care dezlănţuiţii suporteri maghiari şi-au făcut de cap cum scrie la carte, de cum au pus piciorul pe pământ românesc. Nu numai prin scandări – le-aş spune obscene – şovine şi antiromâneşti, ci şi prin violenţe la adresa populaţiei şi a forţelor de ordine, atacând la nimereală pe oricine (o femeie de 38 de ani numărându-se printre victime), ei au reuşit să demonstreze că, într-adevăr, România şi tot Bucureştiul e un sat fără câini, în care haimanalele bipede pot să-şi facă de cap cum doresc. Vorbesc despre câinii adevăraţi, nu maidanezii ce sfâşie copiii de 4 ani, cu care ne-am pricopsit!
La ora la care scriu meciul nu a început încă, dar nu se poate prevedea nimic bun pe parcursul acestuia şi după. Nătăfleaţă cum e jandarmeria română, atunci când nu e vorba de cotonogit protestatarii antibăsescu, ne putem aştepta la to ce este mai rău. Prefer să nici nu mă gândesc! Cel puţin deocamdată.
