În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – „Autiștii cărților“, apărută la editura eLiteratura, în 2013
Cuvânt înainte la Cuvânt înainte
„Viaţa noastră este alcătuită din interferenţa unei mulţimi de întâmplări disparate. Totuşi, întrucât sunt ordonate în succesiunea traiului de zi cu zi, ni se par a se situa într-o coerenţă logică. Ni se par? Dar dacă eliminăm coincidenţele şi luăm toate aceste evenimente în mod separat?”
(Julius Zimberlan)
„Dar dacă luăm toate aceste evenimente în mod separat?” se întreabă, pe bună dreptate, Julius Zimberlan şi multă vreme nimeni n-a întreprins o asemenea cercetare. Când, în sfârşit, lucrul acesta s-a întâmplat şi a fost consemnat într-un text de sine stătător, ecoul a fost: „Cartea asta nu este decât o făcătură”, după cum a afirmat cel ce a scris comentariul. (Efectul nu este mare pentru că şi aşa nu se mai scrie despre cărţi, ci numai despre autori – despre anumiţi autori. Iar pe cei ce scriu despre autori nu-i citesc decât autorii.) „Ce altceva decât o făcătură este să legi texte separate între ele printr-un liant nici el altceva decât o făcătură?” a continuat acelaşi. Autorul s-a simţit ofensat şi s-a consolat spunând că şi aşa nimeni nu-l ia în seamă pe nesuferitul critic. Auzindu-l, acesta a comentat, la rândul lui: „Cine m-a pus să scriu despre un asemenea ratat? Despre un asemenea ghiveci?”. „Ghiveci? Acesta este un roman hibrid”, îşi aruncă în joc ultimul atu autorul. „Roman hibrid?! Cine a mai auzit aşa ceva?”
Şi fiindcă asemenea dispute par că nu se termină, criticul publică un material în care spune pe şleau că „Autiştii cărţilor” nu este decât o alăturare de proze scurte lipite – stângaci! – printr-un fel de text de legătură. Într-un Drept la replică, autorul se întreabă, la rândul său, dacă nu cumva şi atât de citata „Istorie…” a criticului nu este decât o alăturare de cronici publicate prin reviste lipite – stângaci! – printr-un text de legătură. Şi polemica pare să nu mai ia sfârşit.
Replicile acide mai continuă şi astăzi. Şi, iată, astfel, a apărut o şansă nesperată pentru Autiştii cărţilor. Pentru că oare ce altceva decât gâlceava publică mai atrage atenţia asupra unei cărţi?
Viaţa S. F.
sau
Cuvânt înainte
E bună literatura S.F.? E rea, adică dăunătoare? Nici măcar viaţa însăşi, devenită literatură S.F., prin dezvoltarea continuă a ştiinţei, nu poate răspunde la această întrebare.
Secolul al XX-lea d.Ch. a fost un timp al îndepărtării omului de către om (Kafka etc.). Secolul al XXI-lea d.Ch. este un timp al îndepărtării omului de obiectele gândite şi fabricate de el. Majoritatea covârşitoare a utilizatorilor aparaturii casnice moderne cele mai folosite habar n-are de principiile de bază după care funcţionează: aplicaţiile telefonului mobil, ale calculatorului, ale robotului de bucătărie. Habar n-are, însă nici nu-şi pierde vremea să le descifreze câtă vreme se bucură de acele facilităţi şi fără a le cunoaşte secretele. Gospodina ştie cum funcţionează mătura, dar nu şi aspiratorul de praf. Dacă se strică îl dă la reparat unui specialist sau cumpără alt aspirator. Specialistul repară aparatul, iar gospodina aspiră praful din salon. Fiecare cu competenţele sale. Pare a fi simpla divizare a muncii. Numai că nu specialistul apasă pe butoane, ci consumatorul.
Ce ne va mai aduce secolul al XXI-lea d. Ch.? Nu ne vom rătăci iremediabil în jungla descoperirilor? Până când le vom mai putea stăpâni? „Ucenicul vrăjitor” va mai putea fi oprit de către maestru, înainte de a declanşa catastrofa? Şi, dacă da, de câte ori va mai sosi maestrul la timp? Odată cu dezvoltarea ei exponenţială, ieşită de sub orice control, ştiinţa a făcut mai multe victime ca oricând. Nu numai tehnicile de luptă (de a omorî) au ucis o mulţime de oameni, dar şi aglomeraţia de pe şoselele tot mai insuficiente, a văzduhul tot mai aglomerat şi el, noxele otrăvind natura, însă şi nenumăratele facilităţi solicitate zi de zi de tot mai mulţi utilizatori.
Drept urmare, o instituţie la început palidă, a devenit, treptat, tot mai importantă: Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor. Încă nu s-a terminat bine scandalul cu pericolul laptelui distribuit la domiciliu prin robinetele special amenajate la chiuveta apartamentului, nu s-a stins încă senzaţia stârnită de reprezentaţiile în care spectatorii s-au privit în oglinzile 5D, fiind înghiţiţi de ele şi dispărând pentru vecie şi, iată, un nou pericol (şi mai mare) începe să facă primele victime! Dacă oglinzile 5D au fost interzise – fără ca situaţia să poată fi controlată sută la sută[1] -, cu primejdia „cărţilor nebune”, lucrurile par să fie şi mai complicate.
„Cărţile nebune” – şi, mai ales evoluţia lor imprevizibilă, au început să-şi facă efectul doar de puţin timp, însă din pricina lor a dispărut deja un număr şi mai însemnat de oameni, de cititori.
- Iniţial, a fost vorba despre volume ce nu puteau fi citite până la capăt, finalul veşnic deschis lăsând mereu în urmă noi şi noi pagini. Este vorba despre aşa-numitele „cărţi-şopârlă”, întrucât, la fel ca şi micile reptile, de le desprinzi coada, într-un timp scurt le creşte alta la loc. (Numai că, în cazul cărţilor respective, regenerarea „cozii” se petrece instantaneu, astfel că n-ai cum să ajungi vreodată la ultimul punct.) Oricum, ”cărţile şopârlă” n-au omorât (în mod direct) pe nimeni, chiar dacă, în urma contactului cu ele, mulţi cititori au făcut un sindrom psihic ce i-a obligat să părăsească viaţa socială. (De aici noua entitate boala şopârlei infinite, maladia atât de răspândită căreia, medicii încă nu i-au găsit leacul, neavând la îndemână decât privarea pacienţilor de asemenea tentaţii. Doar că dependenţa este atât de mare, încât...)
- A doua formă de „nebunie” a cărţilor a venit puţin mai târziu, la început doar pe variantele electronice, apoi şi pe cele pe suport de hârtie. (Când s-a văzut dezastrul pe care l-au provocat, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor a interzis postarea pe internet, precum şi în comerţ, a noului pericol, dar au apărut exemplarele în librării.) Este vorba despre „cărţile păianjen”, lucrări ce „se scriu singure”, astfel încât penetrează în intimitatea fiecărui cititor şi construiesc naraţiunea în funcţie de viaţa personală concretă a acestuia. Ceea ce duce la o dependenţă atât de mare, încât omul devine protagonistul nemijlocit al acţiunii, acţiune ce, de cele mai multe ori, în goana după senzaţionalul acelor best-seller damnate, face ca şi viaţa bietului cititor să se sfârşească într-un scenariu horror. De data asta, încercarea de a scoate din circulaţie acele produse s-a lovit de legile democratice care se opun limitării dreptului la liberă exprimare, aşa că doar o campanie susţinută de prezentare a riscurilor la care se supun cei ce frecventează o asemenea literatură mai stopează cât de cât nenorocirea. (Cea mai mare problemă nu este lipsa de reacţie la aceste materiale de prevenire, lumea este într-adevăr tot mai convinsă că se află în primejdie să-şi piardă liberul arbitru, ci faptul că producătorii au reuşit să insinueze asemenea cărţi prin mulţimea de lucrări inofensive aflate în librării şi biblioteci. Cum să te fereşti de ceva atât de bine camuflat? Să nu mai citeşti nici o carte?!) Spre deosebire de cărţile şopârlă, care nu fac decât să enerveze cititorul pentru că nu reuşeşte niciodată să le dea de capăt, cărţile păianjen îi pot schimba ireversibil destinul.
- Dar niciodată răul, oricât de perfid, nu ajunge la apogeu! Iată ce s-a descoperit mai nou (deşi se spune că asemenea produse au fost cunoscute de mult, dar că ele n-au avut un astfel de efect de masă ca acum, fiindcă şi numărul cititorilor era infinit mai mic): există – şi au existat deja cel puţin din evul mediu – autori ce reuşesc să creeze textele capcană numite astăzi „cărţi ale lumii de dincolo”. Sunt două tipuri de asemenea lucrări: cărţi care te trag cu o forţă irezistibilă în interiorul lor, asemenea unui vârtej într-o apă adâncă. După o asemenea experienţă nu s-a mai întors nimeni în lumea noastră. Pentru apropiaţi, persoanele în cauză sunt la fel ca şi cele decedate.
Al doilea tip ale cărţilor lumii de dincolo este mai subtil: aceste victime rămân cu corpul printre noi, dar sunt cuprinse de activităţi ce le scot ireversibil din anturaj, tăindu-le treptat chiar şi disponibilitatea de a mai socializa până şi cu familia şi cu prietenii. Analizând la infinit textele pe care le-au parcurs nu numai citindu-le, ci şi trăindu-le (cum pretind ei), aceşti bolnavi par să simtă o stare de disperare din grija permanentă că nu vor izbuti să-şi termine „misiunea”. La început, când mai răspund întrebărilor celor din jur, cei mai mulţi pretind că se află într-o situaţie privilegiată, găsindu-se în drumul tainic spre propriul lor eu. Numai că acest ţel se dovedeşte a fi la fel ca orizontul văzut din deşert: el ne apare la o distanţă egală, indiferent de cât ne-am strădui să ne apropiem. De aici şi panica, spun medicii.
Acest al doilea tip poate părea, la prima vedere, răul mai mic: bolnavii nu dispar fizic, continuă să rămână printre noi, doar că, încetul cu încetul, devin nişte roboţi preocupaţi doar de activitatea lor infinită, intrând în grupa autismului cărţilor. Dacă acei ce dispar cu totul preiau statutul decedaţilor, situaţie cu care, oricât am suferi, ne împăcăm, să ai mereu alături o fiinţă tot mai străină pare cel puţin la fel de greu de suportat. Rana care se deschide este tot timpul prezentă, ţipând în muţenia ei.
Primul caz descris al unui bolnav de maladia cărţilor lumii de dincolo în forma autismului cărţilor poate fi rezumat astfel:
„Subiectul: D. A.
Vârsta: 44 ani.
Starea civilă: căsătorit, doi copii.
Profesia: economist.
I.Q[2].: 90.
Istoric: subiectul n-a contractat decât bolile obişnuite ale copilăriei, precum şi un ulcer pentru care a fost internat cu trei ani în urmă, fără a se ajunge însă la intervenţie chirurgicală. Fără antecedente psihiatrice.
Frecvenţa lecturilor: 43[3].
Preferinţa lecturilor: lucrări cu conţinut istoric, romane poliţiste.
Diagnostic: maladia cărţilor lumii de dincolo în forma autismului cărţilor.
Descriere şi observaţii: D.A. a citit două cărţi cu ocazia concediului petrecut împreună cu familia la mare. Se pare că „Viaţa în avion” de J.B. Fletcher ar fi fost cea care a declanşat boala, deşi soţia pretinde că deja cu un an în urmă, D.A., după ce a citit „Planeta în pericol” de Wolfgang Durant, ar fi manifestat un comportament „străin de cel de până atunci”, în sensul că vorbea despre „dorinţa sa imperativă” de a se cunoaşte pe sine însuşi. Trebuie precizat că volumul lui W. Durant mai este prezent şi în anamneza altor trei pacienţi, în vreme ce „Viaţa în avion” apare (deocamdată) pentru prima oară în cazuistică.
Din declaraţiile soţiei reiese că, la întoarcerea din concediu, D.A. a început să-şi ia tot mai multe zile libere de la serviciu, refuzând să-i spună chiar şi ei unde dispărea în timpul respectiv. Totuşi, odată i-a mărturisit „foarte entuziasmat” că ar fi fost într-o localitate (pe care a numit-o „Capitala istorică”). Apoi, starea i s-a deteriorat cu fiecare zi ce trecea, fiind concediat de la locul de muncă, unde şi aşa nu se mai prezenta. (Din cercetările întreprinse, nu a fost identificată o localitate numită „Capitala istorică”.)
În data de 2 aprilie a.c., D.A. a fost internat. Cum solicitarea de a interveni în acest caz a sosit târziu, nu s-a mai reuşit a se lua declaraţii şi de la subiect, acesta nemaiputând fi atras într-o discuţie, abulia dată de autismul cărţilor fiind deja puternic implementată.
În continuare, protocolul este plin de adăugiri şi ştersături, textul devenind ilizibil![4] Singurul lucru remarcabil este precizarea că la fiecare trei săptămâni, la spital ajunge un plic gros conţinând numeroase formulare. Iniţial s-a decis ca aceste hârtii să nu-i fie transmise pacientului, dar acesta, în lipsa lor, prezenta accese majore de panică însoţite de grave tulburări ale sistemului cardio-vascular. Asemenea crize acute s-au dovedit rezistente la orice tratament, punând în pericol viaţa lui D.A.. La primirea plicurilor, starea pacientului se ameliora brusc, exceptând starea de panică, dar şi aceea mai uşoară decât cea din timpul acceselor majore. În preocupările spitalului s-a aflat şi cercetarea privind identitatea expeditorului plicurilor cu formulare. Deocamdată această identitate nu s-a putut stabili.
(Conform protocolului.)
Continuarea este atât de acoperită de ştersături, încât nu mai poate fi citită. N-ar fi fost mai simplu ca ultimele pagini să fi fost îndepărtate cu totul? Întrebare pur retorică.
[1] Tentaţia oamenilor care nu cred că pot exista asemenea oglinzi şi sunt încredinţaţi fiecare că el va fi cel ce va „demasca şarlatania” mai oferă un public suficient pentru bâlciurile clandestine, iar proprietarii scapă şi ei de urmărirea pentru crimă.
[2] Coeficientul de inteligenţă. 90, adică nivel normal, mediu de inteligenţă.
[3] Adică moderată.
[4] Este greu de explicat de ce se prezintă nişte acte oficiale în halul acesta: dintr-o nehotărâre a medicilor? Din motive de confidenţialitate chiar şi în cazul unui înscris cu circulaţie de serviciu? Din pricina dinamicii evoluţiei bolii? Sau chiar în urma unei cenzuri – din partea cui? În aceste condiţii, este inutil să precizăm cât de dificil a fost să ajungem la document ca să-l putem fotocopia.
