AUTIŞTII CĂRŢILOR (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Un nou popas, alte fotolii confortabile, precum şi carafe cu sucuri naturale din fructe şi pahare cu apă rece. Unii dintre voi realizează că nici această pauză nu este doar pentru odihnă: şezând comod, puteţi să prelucraţi mai bine cele tocmai aflate. E drept că unii nu mai au răbdare şi, la fel ca la parter, vor să plece cât mai repede mai departe. Aşa că aceia, nemaiaşteptându-l pe ghid, o iau singuri pe scări. Spre mirarea lor, treptele, după mai multe urcuşuri şi coborâşuri, îi aduc înapoi în sala de unde au plecat.

– Ei nu sunt pregătiţi să urce, spune ghidul.

Alţii se apropie de ferestre, care, fiecare, oferă privelişti diferite.

– Păi, în ritmul acesta, când vom apuca să vizităm tot castelul? se justifică unul dintre cei reveniţi.

– Aveţi răbdare! Timpul nu are peste tot ritmul cu care aţi fost pedepsiţi.

– Pedepsiţi?

Ghidul nu răspunde, vă sculaţi din fotolii şi, în sfârşit, porniţi cu toţii spre etajul al doilea. Cei ce au privit pe rând prin ferestrele de la fiecare latură sunt derutaţi: peisajele par din lumi cu totul diferite. Vor să ceară lămuriri de la ghid, însă acesta a luat-o înainte.

Desenele de pe pereţii casei scărilor devin puţin mai rafinate, cromatica este mai reuşită, nu lipsesc nici foiţele de aur şi de argint. Când unul dintre voi rămâne mai mult în faţa unei compoziţii, ghidul se opreşte răbdător şi el, iar în ochi i se citeşte mulţumirea. Şi se opreşte şi întreaga coloană.

– Acestea sunt NOI mesaje. Nu ULTIMELE mesaje. Întotdeauna ne trezim cu altele: cu noi mesaje, precizează ghidul, care parcă şi-a mai revenit puţin. Dar nu li se adresează decât celor ce au avut răbdare să bea un suc natural şi să proceseze cele ce au aflat la primul cat. Pe ceilalţi, deocamdată parcă nici nu-i mai vede. Şi tot primilor le atrage atenţia: Nu vi se pare stranie asemănarea izbitoare, da, izbitoare, dintre chipul lui Bahadur I şi cel ce ne priveşte de pe fotografia oficială a domnului Dan Adam?

Ghidul se abţine de la alte comentarii. Aţi ajuns la etajul II.

Etajul II al Primului turn.

Sfântul Adam Ereticul

În revista „XYZ”, a apărut un reportaj despre androizii legendari care ar fi bântuit în evul mediu coasta de sud a peninsulei iberice şi care şi-ar fi făcut din nou apariţia. Textul a fost publicat însoţit de câteva fotografii – destul de neclare – „realizate de un amator” şi stârnind atât entuziasm, cât şi zâmbete ironice.

Începând de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în Andaluzia, s-a născut obiceiul ca în fiecare toamnă, într-o anumită seară, să se cerceteze de către o mulţime curioasă creasta culmii Sfântului Adam Ereticul. Dacă oamenii adunaţi la poala muntelui au impresia că văd profilată în noapte silueta cu dreapta ridicată, semnul este interpretat drept sfârşitul unei epoci: al unei molime îndelungate, al unui război parcă interminabil, al unei domnii. (Prima oară, se pare, „semnul” a fost interpretat, înaintea urcării pe tron a lui Carol al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei Habsburg în Spania.)

De prin 1780, în locul acela, căţărată pe stâncă, a fost amplasată o statuie. Poziţia a fost atât de bine aleasă, încât depinde de lumina lunii dacă poate sau nu fi desluşită figura de jos. Câteodată, la asfinţitul soarelui, statuia pare să ardă şi să se topească în văzduh.

În timpul lungii domnii a lui Filip al IV-lea al Spaniei, pe vremea guvernării ducelui Gaspar de Guzmin Olivarez, în mica mănăstire Santa Lucia din Andaluzia, a avut loc un proces împotriva fratelui Adam, acuzat de vrăjitorie.

Lăcaşul, situat în centrul Codrului Oamenilor, era predestinat, mai ales, formării de misionari, ce erau apoi trimişi în ţinuturile de peste mări, aşa că efectivul călugărilor se schimba mereu, mănăstirea fiind mai mult un loc de trecere pentru viitorii mesageri ai Dreptei Credinţe. Printre aceşti aleşi, în cea mai mare parte încă tineri, se afla şi numitul Adam, despre care, după investigaţiile Înaltului Oficiu, s-a putut constata că nici nu provenea dintr-o familie veche creştină, ci din nişte strămoşi mai mult decât dubioşi. De aceea, nici nu a mai mirat pe nimeni că tânărul preot studia mai mult tratate de mecanică păgână decât Sfânta Scriptură, că în loc să fie preocupat de pildele Mântuitorului, se ocupa de învăţăturile pierdute de la Crotona, de mărturii nu în legătură cu vieţile sfinţilor mucenici, ci privindu-l pe un Archinte din Tarent, inventatorul antic al porumbelului automat, ori căutând amănunte despre activitatea lui Ktesibios sau a lui Arhimede. Prevalându-se de un asemenea patronat, părintele Adam încerca să-şi susţină invenţiile drăceşti, ştiind prea bine că numele verificate ale trecutului de aur precreştin nu sunt obişnuite cu acuzaţiile şi nădăjduind ca, în umbra lor, să-şi poată plasa cântăreţul mecanic sau aparatul de distilat apa marină. Dacă în privinţa celei de a doua invenţii nu existau, în principiu, opoziţii, cântăreţul mecanic, chit că interpreta cântecele potrivite unui sfânt locaş – sau, poate, mai ales de aceea – producea panică printre ceilalţi călugări şi, mai ales, printre credincioşii veniţi din sat să asculte slujba. Automatul producea o voce plăcută, însă avea o înfăţişare sumbră şi îşi făcea apariţia în momentele socotite a fi cele mai nepotrivite, silindu-i pe bieţii creştini să se crucească de mai multe ori, înainte de a părăsi înspăimântaţi capela. Monstrul din lemn şi îmbinări metalice, căptuşit cu tuburi, roţi şi tambure, nu ar fi putut să-şi îndeplinească îndatoririle pentru care l-a predestinat creatorul său, decât dacă ar fi avut un suflet apt de a pune în mişcare toate acele mădulare ciudate. Şi cum părintele Adam însuşi recunoştea că produsul său n-avea parte de un suflu vital, era limpede că doar diavolul a putut să-i dea energie din propria-i energie, cerându-i, în schimb, să-l slujească. (Necuratul nu dă nimic pe gratis: aşa procedează el mereu!) Însă cântăreţul mecanic nu se producea numai la acompaniamentul religios, ci îl scutea pe stăpânul său de o mulţime de treburi şi, dacă ar fi să le dăm crezare şi numeroşilor martori la proces, se ocupa şi cu tot felul de îndeletniciri specifice adevăratului său patron – Satana. Concluzia ce se impunea apărea absolut logică: fratele Adam a devenit unealta diavolului, la fel ca şi jucăria inspirată de acelaşi comandament infernal.

În mod firesc, Sfântul Adam – sau, mai degrabă, viitorul Sfânt Adam – fu condamnat la ispăşirea ereziei pe rug, însă sentinţa n-a putut fi executată imediat. În celula unde îşi aştepta pedeapsa, condamnatul apucă să mai facă nişte vrăji şi îi înspăimântă în aşa o măsură pe cei ce-l păzeau, încât, pur şi simplu, nu s-a mai găsit nici un curajos dispus să-l conducă la stiva de lemne ce-l aştepta de mai multe zile. (Era aceasta alcătuită din butuci noduroşi şi contorsionaţi clădiţi în curtea mănăstirii, trunchiuri tăiate din Codrul Oamenilor, părând mai degrabă o îngrămădire de leşuri umane clădite unele peste altele¹.) Primii doi călugări însărcinaţi să-l petreacă pe ultimul drum au murit înainte să apuce să descuie lacătul de la intrarea în chilia-celulă. Un fior puternic ca un fulger trecu prin ei şi căzură amândoi carbonizaţi la pământ. Nici următorii trimişi nu s-au bucurat de o soartă mai bună. Zbirii, veniţi direct din capitală, le împărtăşiră soarta. Atunci, s-a decis ca mica fereastră zăbrelită, precum şi uşa cămăruţei, să fie zidite pe dinafară. Ceea ce s-a şi îndeplinit.

Din vechea mănăstire Sfânta Lucia au continuat să mai plece câteva contingente de misionari în teritoriile de peste mări, până ce, un sfert de secol mai târziu, un incendiu a pustiit clădirile. Chilia-celulă, unde a fost îngropat de viu ereticul Adam, era lipită de coama muntelui, izolată de restul lăcaşul, scăpând astfel de pârjol. Dar locul îşi păstrase faima şi legendele îi măriră şi mai mult renumele damnat. Mănăstirea n-a mai fost reclădită niciodată, însă sumbrul schit a devenit un straniu loc de pelerinaj. Aici erau aduşi bolnavii de ciumă şi aceia dintre ei care auzeau la miezul nopţii tot felul de zgomote ciudate, venind din interiorul acelui ciot de construcţie oarbă, se zvonea că se vindecau pe loc. Dovada o constituiau foştii bolnavi întorşi printre rudele şi apropiaţii lor, după ce au străbătut cu forţe proprii cele câteva leghe de teren accidentat până la prima localitate. (Nimeni dintre cei ce-i abandonau pe bolnavi în vecinătatea schitului nu îndrăznea să rămână peste noapte acolo.)

Unii dintre însănătoşiţi povesteau că, în timp ce au zăcut aproape morţi pe pământul gol, noaptea, pe întuneric dens, au simţit cum CINEVA s-a apropiat de ei, cum i-a înţepat în braţ sau în picior, cum s-a îndepărtat, aplecându-se asupra altui bolnav. Odată cu venirea zorilor, numeroşi suferinzi s-au putut ridica de pe jos şi, fără a se mai uita înapoi, s-au grăbit să părăsească locul.

Deşi împrejurimile chiliei ereticului Adam s-au dovedit atât de binecuvântate de puteri miraculos-curative, atunci când faima schitului s-a dus prea departe, autorităţile au interzis, sub ameninţarea cu excomunicarea, orice apropiere de locul declarat blestemat.