În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Diavolul păcălit la Aachen
De mult ori, legendele – oricât de insolite – au proprietatea ingrată de a se plasa asupra altor legende, acoperindu-le şi suprapunându-se peste ele, astfel încât le fură până şi posibilitatea identificării. Este acelaşi lucru ca şi atunci când pictura murală mai recentă o acoperă pe cea anterioară, în cazul în care noua zugrăveală este realizată cu atâta măiestrie încât poate induce în eroare un specialist – or, cei ce decid restaurările nu sunt întotdeauna specialişti -, încât nu mai este dorită îndepărtarea de pe zid a frumuseţii care se vede în folosul apariţiei la lumină a unor altor eventuale frumuseţi.
Desigur, unele legende sunt prea puternice spre a putea fi “acoperite” cu una cu două, mai ales atunci când fabula pe care se sprijină a fost multă vreme povestită de lungi generaţii de băştinaşi. Însă istoriile secrete ale faptelor ce nu trebuiesc şi nu pot fi spuse pe toate drumurile mor încetul cu încetul, ajutate de taina în care au fost atât de grijuliu învelite.
Când, în timpul celui de al doilea război mondial, o bombă a intrat printr-un vitraliu în Catedrala din Aachen, s-a izbit mai întâi de una dintre monumentalele coloane şi a ieşit, apoi, prin ricoşeu, printr-un alt vitraliu al vechiului octogon ce acoperă sâmburele sălaşului ridicat de Carol cel Mare, un nou mit s-a stabilit în jurul acestui dom. Bomba a explodat în piaţă, întregind distrugerea clădirilor din jurul Catedralei rămase singură şi nevătămată între ruine, sporindu-şi aureola zămislită cu peste o mie de ani în urmă.
Bineînţeles, întâmplarea, cu toate interpretările logice şi forţate care i s-au atribuit, nu a putut înlătura celelalte mituri ale legendarului loc înconjurat de mister, la fel cum, în decursul secolelor, uriaşul Dom din Kőln-ul vecin n-a putut distruge faima ctitoriei lui Carol cel Mare din Aachen.
Catedrala din Aachen a fost terminată în anul 800 şi Carol cel Mare îşi află aici mormântul din 814. Începând cu Otto I, treizeci de regi sunt încoronaţi (şi) în acest loc şi mereu fiecare dintre ei înzestrează lăcaşul cu unul sau mai multe daruri deosebite. De la uriaşul candelabru de aur dăruit de Barbarossa şi până la piesele tezaurului – care se spune că este cel mai bogat dintre toate câte se găsesc în bisericile de la nord de Alpi – Catedrala se bucură de o avere considerabilă. Ea poate fi vizitată după un orar afişat pe poartă şi trecut în ghidurile turistice, iar legendele o însoţesc cu fidelitate de veacuri, începând cu povestea zămislirii Domului şi terminând cu bomba care n-a putut exploda sub bolta ridicată pe vremea acelei zămisliri. Notorietatea legendelor se cimentează prin repetare – în vreme ce taina implicată se toceşte şi dispare.
Orice ghid îţi va povesti, astăzi, legenda zămislirii astfel: …după ce lucrarea a fost demarată, a început să se simtă tot mai acut lipsa banilor. Toate colectele anunţate s-au dovedit neîndestulătoare. Atunci, în disperare de cauză, s-a apelat la Diavol pentru a ajuta el la terminarea lăcaşului lui Dumnezeu. În schimb, Diavolului i se oferea primul suflet care va pătrunde în biserica terminată. Recompensă infimă, s-ar spune, pentru modul decisiv în care Diavolul trebuia să-şi înzestreze cel mai puternic şi totodată unic oponent cu un bastion de o amploare fără de precedent. Dar… Dar nici măcar acest preţ derizoriu nu i-a fost atribuit fără o mică înşelătorie: oamenii au adus în biserica terminată un lup şi Diavolul, lacom, s-a năpăstuit nerăbdător asupra animalului, sfâşiindu-l pentru a-i smulge sufletul. Pe poarta mare a Catedralei se poate vedea şi astăzi capul lupului legendar şi, dacă te uiţi mai atent şi pipăi cu mâna, poţi remarca până şi degetul mare al Satanei, deget rămas în gura fiarei ce se apăra disperată în faţa sacrificiului.
În continuare, un ghid conştiincios te va duce în afara oraşului şi-ţi va arăta un dâmb: legenda spune că, după ce şi-a dat seama de modul în care a fost tras pe sfoară, Diavolul s-ar fi întors la Aachen cu un sac uriaş plin cu nisip în spinare, în intenţia de a acoperi biserică şi oraş, pentru a-i distruge astfel pe cei ce l-au înşelat. În locul unde se află astăzi dâmbul, Diavolul ar fi întâlnit o bătrână, pe care ar fi întrebat-o dacă mai are mult de mers până la Aachen. Femeia l-ar fi minţit că mai are de făcut drum foarte lung. La care, Necuratul şi-ar fi deşertat acolo sacul cu nisip, obosit să-şi mai ducă povara mai departe, dând naştere acelui dâmb şi dovedind o proastă ţinere de minte şi orientare în spaţiu, dacă ne gândim că a mai făcut, cel puţin o dată, drumul până în oraşul pe care tocmai voia să-l nimicească – atunci când a fost să-şi ia răsplata cu care a fost înşelat. Până aici legenda despre Diavolul de două ori tras pe sfoară de către preacinstiţii constructori ai Domului din Aachen. Numai că o povestire duce către o altă povestire şi până la bomba care n-a explodat au mai apărut multe zale ale acestui lanţ câteodată înspăimântător, alteori hâtru, întotdeauna preocupat de partea lui de mister şi de faţeta sa de istorie.
