AUTIŞTII CĂRŢILOR (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

După aceea fu din nou nevoie de un voluntar, dar de data asta se anunţară mai mulţi. Interveni, însă, domnul consilier, rugând asistenţa să-i îngăduie uscăţivului insipid – cel ce se legase cu atâta insistenţă de fata cu care începuse el să filtreze la începutul petrecerii – să preia rolul atât de important de asistent al marelui Bruno. Individul nu păru prea fericit de această perspectivă, însă îndelung exersata elocvenţă a consilierului avu din nou câştig de cauză. La început, Bruno îi dădu noului său asistent tot felul de obiecte pe care acesta şi le băga în buzunarul stâng de la haină şi le scotea din cel drept. Totuşi, domnul consilier nu se arătă mulţumit, pretinzând că nu se cade să fie deranjat cineva pentru atât de puţin.

– De ce n-aş putea găsi eu lucrurile din buzunarul domnului? De exemplu, actele dânsului, de ce nu s-ar putea strecura printre hârtiile mele?

– De ce nu? se întrebă şi Bruno, fără să se mişte din loc, şi-l rugă pe domnul consilier să caute nu în portofel, ci sub farfuria pe care o avea în faţă.

– Iată-le, făcu victorios consilierul şi începu să răsfoiască legitimaţia găsită.

– Să-i scoată şi lui macaroane din urechi, strigă şi contabilul.

– Macaroanele sunt specialitatea dumneavoastră, replică Bruno. Ce să facem cu atâtea macaroane?

Urmă un ropot de aplauze şi consilierul nu mai insistă nici el, fiind mulţumit că a aflat ceea ce a vurt în legătură cu penibilul său rival, putând de acum să-i plătească poliţa cu vârf şi îndesat.

Mai departe, cineva fu redus la starea de recrut, drept care făcu tot felul de exerciţii caraghioase sub stare de hipnoză.

– Mirilor, mirilor, ce dar le faci?

Mirele – venit pentru nuntă în permisie din armată – fu adus şi el în faţa publicului, însă mirele fu prefăcut într-un general viteaz, iar extraordinara avansare subită fu apreciată drept un cadou deosebit.

– Sunteţi vorbiţi! Totul e înşelăciune, strigă contabilul băncii, fără să-şi dea seama că devine tot mai ridicol.

– Dar dumneata de ce te-ai vorbit cu domnul Bruno să-ţi scoată toată marfa aceea din ureche, îl întrebă cineva din colţul opus al sălii, spre deliciul spectatorilor de acum cuceriţi.

– Ei, bine, urmează un număr pentru care am nevoie de un asistent despre care să nu se poată spune că s-ar fi înţeles cu mine.

Din sală au venit tot felul de propuneri, însă nimeni nu părea să corespundă: rivalul consilierului îl propuse şi pe acesta, dar bătrânul vulpoi reuşi să se eschiveze, aducând din nou argumente infailibile; în sfârşi se găsi un copil de cinci ani. Bruno îl aşeză pe un scaun şi ceru două farfurii cu prăjituri.

– Ia să vedem cine termină primul, îl provocă iluzionistul şi, în timp ce mâncau, pruncul începu să pară tot mai înalt, până ce se observă din sală că totul nu este decât iluzie optică: copilul nu creştea ci se ridica încetul cu încetul cu scaun cu tot de la sol. Scaunul era tot mai sus şi mama începu să ţipe de frică să nu-i cadă odorul, dar Bruno o linişti cu un gest şi întrebă publicul dacă nu crede cumva totuşi cineva că la mijloc e o înţelegere prealabilă cu copilul. Nimeni nu gustă ironia şi, ca să mai distreze asistenţa, Bruno mai ridica pe îndelete scaunul şi-l cobora la fel de încet, timp cât îşi savură şi el în linişte prăjiturile.

Pe urmă, însă, copilul începu să strănute, cine ştie unde a greşit de data asta scamatorul, iar mama îl ameninţa cu toate ce-i veneau la gură, individul care se interpuse flirtului început de domnul consilier protestă şi el că i s-au luat actele în pofida tuturor garanţiilor constituţionale şi bineînţeles că şi contabilul băncii făcu gălăgie, aducând nişte argumente de-a dreptul puerile, dar care prin repetare începură să prindă consistenţă. (Zicea cum că Bruno ar fi un şarlatan şi un escroc – dar pe cine a escrocat iluzionistul în acest spectacol gratuit? -, că se eschivează de la taxe şi impozite, pentru că e de la sine înţeles că un om cu asemenea puteri poate beneficia de tot felul de bunuri şi servicii fără a putea fi impus în mod corect de fisc şi-l mai acuză pe Bruno chiar şi de atentat la pudoare, fiindcă o dată, cu ani în urmă, la o altă nuntă, mireasa se pomenise legată în lanţuri şi nu au putut s-o elibereze nicicum, până ce cheia de la lacăt n-a fost găsită, în mod simbolic, la mire.)

Bruno îl ascultă o vreme, apoi îl făcu pur şi simplu să dispară. Totuşi, se mai auzi mult timp vocea contabilului băncii, venind exact din locul unde şezuse stăpânul ei cu câteva clipe mai devreme. Apoi, personajul reveni în carne şi oase, însă fără voce: degeaba deschidea gura şi gesticula – nu se mai auzea nimic.

Lumea aplaudă, dar un simţământ neplăcut trecu prin mulţime: undeva, vorbele contabilului prinseră rădăcini, atunci când vocea aceea fără trup spusese că Bruno este capabil să-i facă în orice clipă orice oricui, că practic toţi se aflau la cheremul acelui monstru, a acelui şarlatan perfid. Contabilul apăru şi dispăru de mai multe ori, câteodată cu corpul, altădată cu vocea, o dată când reveni avea macaroane în loc de păr, iar, între timp, Bruno mai făcea şi alte giumbuşlucuri, agăţându-l pe unul de lampă, împodobind-o pe naşa mare cu o ureche crescută în frunte şi aprinzând apa minerală dintr-un pahar de la capătul celălalt al mesei, în vreme ce restul paharelor cu apă minerală au rămas neschimbate.

Lumea era tot mai nemulţumită, iar vorbele contabilului băncii îşi găseau tot mai mulţi ascultători.

– Cât crezi că o să-ţi mai poţi râde de fiecare? strigă contabilul şi lumea îl urmă. Nu reuşiră însă decât să se autoenerveze, întrucât de apropiat de Bruno nu prea îndrăzneau – nu puteai fi niciodată sigur de ce era în stare un asemenea diavol. Cineva din spate aruncă în scamator cu o sticlă care îl lovi în braţ, făcându-l pe Bruno să icnească.

– Deci, nici tu nu eşti de neînvins, strigă din nou contabilul şi se năpustiră mai mulţi spre ringul de dans. La care, Bruno ridică o mână şi rămaseră toţi stane de piatră. Apoi, îşi termină prăjiturile şi se făcu şi el nevăzut.

Oamenii îşi reveniră anevoie din zăpăceală. Totul nu fusese, parcă, decât un vis urât. Iluzionistul însă dispăruse, deşi cercul celor ce-l ameninţaseră cu doar câteva clipe în urmă fusese atât de des. Îl aşteptară, ceva timp, să reapară, asemenea revenirilor contabilului, dar Bruno nu se mai ivi.

Consilierul propuse muzicii un tangou şi perechile invadară ringul. Domnul consilier dansă cu nevastă-sa, uitându-se pe furiş după tânăra în rochie verde. Aceasta apărea şi dispărea printre celelalte perechi dusă de dans şi domnul consilier nu putea să mai vadă decât din când în când câte o pată verde într-un amestec pestriţ de culori mereu în mişcare. (Extraordinar câte culori se amestecă ameţitor în goana dansului la o petrecere reuşită!) Stânjeneala părea să se fi topit şi orchestra cânta tot mai tare şi tot mai bine.

Doar contabilul băncii trebui să părăsească pe furiş ospăţul. Îi crescuse, din nou, o claie de macaroane pe cap, în loc de păr. Încă în noaptea aceea fusese obligat să se tundă chel şi pentru că, peste alte câteva zile, putu observa cu oroare că încep să-i apară alte macaroane pe scăfârlie, trebui să-şi comande o perucă. Nu reuşi să păcălească pe nimeni, însă nici nu se mai găsi cineva să facă prea mult caz de această întâmplare.

Noaptea, în pat, contabilului băncii se frământă, neînţelegând cum de a reuşit să-l izgonească pe Bruno din localitate, pe un om cu atâtea puteri, pe cineva apt să-şi permită orice dorinţă. Cum de a fost posibil ca o asemenea fiinţă să fie izgonită cu coada între picioare? Învinsă… De el! Şi, în fiecare noapte, contabilul băncii adoarme fericit, visând că are şi el puterile lui Bruno şi că se foloseşte de ele din plin. Din plin!