În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Deşi beat părea să fie tocmai atunci, în vreme ce o admira. Se aşeză în fotoliu şi o privi. Şi cu cât o privea mai mult, cu atât se întreba mai puţin cine o fi, şi cum a intrat, şi cum de a venit într-o casă străină, tocmai la el. Şedea în fotoliu şi o privea şi îi era un frig cumplit la picioare, cracii pantalonilor erau şi ei uzi, dârdâia de frig, însă nu era în stare să se scoale şi să pună ceva pe el. Poate că nu era beat, îşi spuse, poate că visează, desigur că visează, în somn ni se întâmplă de atâtea ori să vrem să facem o anumită mişcare şi corpul să nu ne asculte. În mod sigur visează.
Stătea de cine ştie când aşa, între timp sunase şi telefonul, prelung, telefonul său care fusese mut de săptămâni în şir. Afară continua să plouă cu găleata, auzea picăturile răpăind în geam. Venise mai târziu ca de obicei acasă, după orele de slujbă le-a făcut colegilor tot felul de servicii, pe urmă a pierdut vremea prin autoservirea de la parter, toată ziua fusese înnourată, acum, de când şedea în fotoliu, se întunecase de-a binelea. Totuşi, nu aprinse lumina, la fel cum nu îndrăznea nici pe mai departe să se mişte, de teamă de a nu o trezi, fiind el aproape convins că, dacă îl va vedea acolo, femeia o să-şi dea seama de confuzia făcută, va bâlbâi o scuză şi se va grăbi să dispară cât mai repede în necunoscutul din care a apărut. Unde, mai mult ca sigur, era aşteptată. Nu, nu unde era aşteptată – de aşteptat o aşteptase el! Chiar dacă n-a îndrăznit niciodată să-şi pună speranţa în cuvinte (nici măcar în gând), chiar dacă nici n-a îndrăznit vreodată să spere la minunea care… la minunea care s-a produs.
Când se trezi ea, se întunecase de tot, însă ochii săi se obişnuiseră cu întunericul, iar urechile cu ritmul respiraţiei ei. Dori să se facă mic, nevăzut, ca să n-o sperie, ca să n-o piardă.
Dar şi ea îl văzu pe întuneric şi, scoţând o mână de sub plapumă, îl trase spre ea. (O femeie care poate pătrunde într-un apartament de la etajul cinci fără cheie şi fără a descuia vreo uşă, e normal să vadă şi pe întuneric, şi-a spus Emil, mai târziu. Mai târziu, fiindcă atunci, în clipele acelea, nu gândea la nimic, devenise un adolescent speriat la prima sa dragoste.)
Dimineaţa, Emil Dan Adam se trezi singur. Femeia dispăruse la fel de neaşteptat pe cum a venit. Însă el ştia că nu fusese beat atunci când a găsit-o la el în pat: totul în casă mai respira prezenţa ei, creând senzaţia că ea nu va lipsi decât câteva minute. Umil şi stângaci ca întotdeauna, dar acum şi buimăcit pe deasupra, Emil Dan Adam îşi petrecu ziua la serviciu, neobservând nimic în jur, indiferent la obişnuitele înţepături ale colegilor, la observaţiile de rutină ale şefilor, la micile răutăţi ce i se serveau. Nu observă nimic din toate astea, dar uimi, totuşi, când la sfârşitul programului, refuză comisioanele cu care-l încărcau colegii, ca de obicei. „Am treabă”, spuse, alegându-se cu un nou val de ironii, ceea ce nu-l împiedică să plece primul, să mănânce în viteză la cantină, să se oprească la frizer şi la o florărie. Nu avu răbdare să mai aştepte autobuzul, luă un taxi pentru a ajunge mai repede acasă. Descuie cu grijă uşa, umblă pe vârfuri, de teamă să n-o trezească, mirosul acela proaspăt stăruia în antreu şi-i lăsă speranţele intacte. Se mai privi o dată în oglindă şi se grăbi spre „camera mare”. Doar că, în drum, mai aruncă, din obişnuinţă, un ochi în bucătărie şi respiraţia i se opri. Ibricul de ceai şi ceaşca se aflau tot acolo unde le lăsase de dimineaţa, pâinea tot pe masă. Alergă în dormitor. Şi nu găsi pe nimeni. Dacă până atunci fusese uimit ori de câte ori revenise acasă fără a-şi găsi familia – care l-a părăsit de atâta vreme -, dacă fusese şi mai uimit cu o zi înainte, când descoperise în patul său o femeie străină – cu care petrecuse, apoi, o noapte, înainte ca necunoscuta să dispară din nou -, nemaigăsind-o acum, uimirea s-a nu mai cunoştea margini. Pur şi simplu nu-i venea să creadă. O căută hăbăuc în toată locuinţa – şi nu sunt prea multe locuri unde să poţi căuta pe cineva într-un apartament de două camere de bloc, chiar dacă acesta este tip „confort unu sporit”, apoi se prăbuşi literalmente într-un fotoliu şi rămase aşa, prostit şi disperat, până dimineaţa. A doua zi reveni de la serviciu cu noi speranţe ca să trăiască, la început, aceeaşi uimire imensă şi să se scufunde, după aceea, în cea mai profundă disperare. Era tot ce mai putea să suporte omul acela înalt cu figură de puşti crescut mult prea repede. Dacă ar fi fost în stare să se scoale din fotoliul în care s-a prăbuşit, ar fi coborât la parter, şi-ar fi cumpărat băutură şi şi-ar fi răzbunat şi această ultimă – sublimă – umilinţă. Pentru că oare ce altceva decât tot un banc tâmpit al colegilor era şi femeia aceea, pe care desigur că ei i-au trimis-o, râzându-şi de el? Îşi aminti câteva gesturi de la serviciu, câteva aluzii, chiote cărora până atunci nu le dăduse importanţă în cele două zile de speranţe şi era tot mai convins că fusese din nou victima unei farse. Dar, în acelaşi timp, îşi aminti şi de necunoscuta întâlnită, pe care o aştepta şi-şi spuse că, până la urmă, totuşi tot ce se întâmplase între el şi străină nu putea să fi fost o simplă glumă şi, chiar dacă ar fi fost, vai de cei ce pot râde de aşa ceva!
Nu se îmbătă nici în cea de a treia zi şi nici în următoarele. De câte ori se apropia de magazinul alimentar sau de vreo cârciumă, îşi spunea că poate tocmai în ziua aceea îl va aştepta din nou speranţa lui roşcată şi că ar fi cu totul şi cu totul nevrednic din partea lui să vină acasă beat taman într-o asemenea ocazie.
Cu Emil Dan Adam s-a întâmplat ceva, observară şi colegii, ceva ce l-a făcut mai insensibil chiar decât înainte la orice împunsătură, la orice aluzie. Pentru colegi, „Adam acela” devenise un individ anost, închis în el, îl abandonară.
Însă timpul trecea şi lui îi venea tot mai greu să suporte zilnic o nouă deziluzie şi ştia că nu va mai putea amâna multă vreme o beţie crâncenă, deşi îi intrase în cap convingerea că tocmai în ziua când se va face pulbere şi se va întoarce acasă murdar şi descompus de alcool, tocmai în ziua aceea o va găsi din nou în patul său. Era atât de încredinţat de lucrul acesta încât până la urmă se îmbătă din nou, tocmai pentru a forţa destinul. Dar destinul nu se lăsă forţat. Ea nu reveni.
Şi reveni abia atunci când n-o mai aştepta şi totul se petrecu la fel ca de prima oară: până şi ploaia nesfârşită părea aceeaşi. Abia ce a deschis uşa apartamentului şi Emil simţi din nou, de când intrase în antreu, aerul acela proaspăt – nu, nu era mirosul niciunui parfum, era pur şi simplu senzaţia de aer curat. Convins că ea se află în dormitor, se descălţă din nou, ca atunci, aşteptând-o, ca şi data trecută să se trezească, în vreme ce el o admira din fotoliu.
Apoi încercase tot timpul s-o strângă lângă el, să nu adoarmă deloc şi să n-o lase să dispară. Dar ea venise ca o zână din poveşti şi dispăruse la fel.
Şi din nou urmară săptămâni de aşteptare, deşi Emil devenise acum mai încrezător – ceea ce se repetase o dată trebuia să se repete şi altădată. Ceva se schimbase în el. Trăia ca într-un basm. Lumea începuse să-l ignore. Până şi Silvia, cu care se întâlnise într-o zi, remarcă, fără a-şi ascunde uimirea, că se găsea în faţa altui om, cu totul altul decât cel cu care se căsătorise, altul decât cel pe care-l părăsise.
Şezând ore în şir lângă patul mare din dormitor, Emil încercase să analizeze – şi din nou să analizeze – ce i se întâmplase şi, cu cât gândea mai mult, cu atât era mai convins că o fiinţă care putea intra într-un apartament străin fără nici un fel de chei, dar şi fără nici un fel de haine pe ea, nu putea veni decât fie dintr-un basm, fie dintr-o realitate care pe el îl depăşea. Apoi, ori de câte ori se întorcea la cele întâmplate, asemenea raţionamente îl oboseau şi, încetul cu încetul, gândurile îi părăseau încercarea de a explica provenienţa ei în favoarea amintirilor ce-l copleşeau: asemenea gânduri oricum nu se lăsau explicate. Trântit în fotoliu, în aceste lungi meditaţii fără obiect, începea să se scurgă esenţa viaţii lui Emil Dan Adam.
