În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Apoi… Apoi trecuseră şase luni şi ea nu mai reveni. Emil se îndepărta cu tot mai puţină plăcere de fotoliul unde o aştepta. Serviciul şi alergăturile cele mai stringente au devenit singurele ore cât lipsea din locul său din dormitor. Fusese programat, ca în fiecare an, în concediu iarna. Nu protestase niciodată. De data asta, se bucurase ca de un dar neaşteptat. Îşi cumpără provizii pentru întreaga perioadă şi nu mai ieşi din casă două săptămâni. Şedea în fotoliu, îşi amintea, retrăia şi spera. Într-o zi – ori poate într-o noapte – deschise fereastra pentru a aerisi. Probabil că atunci contactase pneumonia. Făcuse o baie fierbinte şi reveni în dormitor cu gândul de a închide fereastra. Şi o regăsi pentru a treia oară. Ea dormea şi el se aşeză în fotoliu. Plapoma era groasă şi ea nu risca să răcească. Geamul se închidea greu, ar fi trebuit de mult să-l repare. Nu îndrăzni să facă gălăgie şi-l împinse doar cât putu s-o facă fără zgomot. Se reaşeză în fotoliu. Începu să dârdâie de frig şi îşi aminti că şi de celelalte ori a fost la fel.
De data asta, ea nu-l mai părăsi. Dimineaţa, Emil resimţi febra. Dar prezenţa ei şi moleşeala îl făcură să uite de toate. Fereastra nu s-a mai îndurat s-o închidă. Mai stătură împreună două zile. Apoi febra îl înghiţi cu totul.
Un bărbat, pe care nimeni nu l-a luat în seamă până atunci, se reazemă de perete. Îl auziţi icnind. Cineva se apropie de el şi-l întreabă dacă se simte rău. Palid, omul îşi cere scuze.
– Nu…, adică…, vă rog să mă scuzaţi!
– Lăsaţi, o să treacă, spune călăuza şi ceilalţi au impresia că ghidul ştie ce simte bărbatul. Când a murit doamna?
– De aproape doi ani.
S-a făcut linişte. Nici măcar domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat nu mai protestează.
– Nevasta i-a murit de vreo doi ani, şopteşte soţul doamnei în vârstă, care nu mai aude prea bine.
– Să mergem mai departe! spune ghidul.
– Nu ne mai odihnim puţin? întreabă cineva.
– E mai bine să mergem mai departe, şopteşte ghidul.
De data asta nu sunt proteste.
Al doilea turn, etajul şapte:
Chipul dragostei
Roagă-te, mi-e dor să te aud
Mormânt schimbător.
Ungaretti
1.
Povestea aceea stranie a început pe podul de la care mai sunt doar vreo doi kilometri, dacă o iei de-a lungul cursului apei. Povestea aceea stranie?
Un drum de ţară, acoperit mai tot timpul cu un praf gălbui, te conduce în afara cătunului. Drumul se preface treptat potecă, iar poteca ar dispare şi ea, dacă pomii care o străjuiesc de pe lături n-ar trăda calea scufundată sub colb. Pomii sunt bătrâni şi au început să se uşte, majoritatea găunoşi, suferă de scorburi mari. Şi, nemaidând roade pomii, se sprijină unii de alţii, apropriindu-şi braţele ramurilor peste poteca oprită în faţa unei clădiri din piatră, cărămidă şi lemn.
Când vine dimineaţa lăptarul – de multă vreme doar el mai străbate acest drum -, când aduce laptele şi celelalte lucruri, pe care tot el le cară aici cu căruciorul, îşi propteşte bicicleta de fântână şi se aşează pe băncuţa de lemn ca să mai răsufle. E cu neputinţă să ajungi călare pe bicicletă aici din cauza drumului rău, şi chiar dacă ai reuşi să eviţi cu roata din faţă câte un bolovan – nu-s mulţi – ori câte o groapă ascunsă sub colb, căruciorul din spate tot se încăpăţânează să se lovească sau, mai rău, chiar să se răstoarne. (Când spune aceste lucruri, lăptarul ştie ce ştie…) Aşa că face drumul pe lângă bicicletă şi, ajuns la băncuţa de lemn, îşi scutură picioarele galbene de praf, uitând de fiecare dată că astfel nu face decât să agite colbul murdărindu-se până la genunchi.
Şezând cu spatele rezemat de zidul umed-răcoritor al fântânii, ochii i se opresc asupra ferestrelor cu chenar de piatră. Stând mereu în acest loc, vede întotdeauna aceeaşi fereastră cu aerul negru şi nemişcat îndărătul ei, aer ce încetul cu încetul dobândeşte dimensiuni, spaţiul din spatele aerului se umple şi el de aer, iar locul primeşte adâncime. Şi, în timp ce fereastra începe să mărginească un gol – o încăpere – o boare uşoară tulbură gaura întunecată, croindu-şi loc şi trecând la fel de neştiută pe cum a venit. Atunci lăptarul îşi mişcă încet capul şi în câmpul său vizual apare uşa din lemn. (Numai partea centrală a clădirii a fost construită din piatră, etajul e din cărămidă, iar restul din scânduri. Anexele-s din lut.)
Uşa se deschide. Se deschide uşa şi cineva se strecoară afară. Lăptarul rămâne în aşteptare, aşezat pe scândură şi făcându-i loc arătării să se depună alături. (Aceasta, arătarea, privită mai atent, se aseamănă cu oamenii.) Stau alături şi celălalt respiră gâfâind şi-şi reţine cu greu mâinile tremurânde. Nu-şi vorbesc niciodată, lăptarul lasă lucrurile lângă bancă şi bagă în buzunar banii pe care-i primeşte în avans o dată pe lună. Apoi, după alt timp, se scoală şi pleacă împingându-şi bicicleta. Când revine, după două zile, banca îl aşteaptă din nou goală, până ce aerul din spatele geamului începe iarăşi să freamete, până ce iarăşi se deschide uşa şi arătarea se aşează iarăşi alături.
Lăptarul şede pe bancă şi priveşte spre geam, aşteptând. În jur, zumzetul zădufului acoperă zgomotul paşilor ce se apropie şi abia când ajung la cărăruia îngustă din piatră, lăptarul îi aude şi se întoarce uimit.
Poştaşul se apropie de bancă şi se aşează alături de lăptar. Se mai uită la pantofii acoperiţi de colb, loveşte un picior de bancă şi un norişor de praf îl învăluie până la genunchi. În sfârşit, după ce şi-a mai contemplat, un timp, pantoful, poştaşul se lasă pe spate, sprijinindu-se şi el de zidul fântânii. Umezeala binefăcătoare îl răcoreşte; se scoală şi bea apă din vadra ascunsă lângă peretele opus.
– Rece.
– Rece, răspunde lăptarul, privind mai departe în direcţia ferestrei.
În spatele geamului, aerul parcă vibrează mai asiduu ca altădată. O viespe mare se învârte în jurul fântânii şi poştaşul o striveşte cu şapca, o calcă sub picior şi se aşează înapoi pe bancă.
„Acum nu mai are unde să se aşeze, dacă vine” gândeşte lăptarul. Dar nu vine. Uşa rămâne închisă şi el priveşte mai departe fereastra întunecată şi fără dimensiuni, ce parcă întregeşte un simplu decor de teatru sau un desen mâzgălit pe gard de un copil.
Poştaşul pare indiferent la asemenea constatări: se întinde şi cască.
– Eşti nou pe aici?
– Am adus o scrisoare.
A adus o scrisoare şi acum se întinde şi cască aşezat pe banca din lemn şi sprijinit de peretele fântânii. Timp de o clipă, lăptarului i se pare că în spatele ferestrei se mai află ceva sau, cel puţin, că aerul pătrundă îndărătul acelei găuri. Dar uşa rămâne închisă. Lăptarul ar vrea să plece, însă e obişnuit ca întotdeauna să lase persoana aceea şezând pe bancă, aşa că se uită tot mai neliniştit spre uşă şi, până la urmă, se scoală şi pune sticlele şi pachetul cu celelalte lucruri în umbră, lângă fântână.
– Aici le laşi?
– Aici.
– Şi eu ce să fac acum cu scrisoarea?
– Las-o şi dumneata aici.
– E recomandată.
Poştaşul arată plicul şi lăptarul se aşează înapoi pe bancă. Fibrele scândurii de sub el îi produc o senzaţie neplăcută de mâncărime şi, dacă n-ar fi venit poştaşul, ar fi apărut persoana care s-ar fi aşezat alături pe bancă, iar el ar fi putut pleca. Şi ar fi plecat de mult. Dar poştaşul a venit cu o scrisoare recomandată – „E recomandată!” – şi acum el, în locul persoanei, stă alături pe banca de lângă fântână. „A adus o scrisoare recomandată şi aşteaptă s-o poată predea în schimbul unei semnături, gândeşte lăptarul. În cazul scrisorilor recomandate, semnătura primitorului e obligatorie!”
– Trebuie să mi-o iscălească. N-o pot lăsa aşa… aici…, îi întăreşte poştaşul gândul.
