În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
4.
Stau şi privesc pereţii. Flăcările au coborât şi s-au ridicat din nou şi acum se vede până şi desenul de pe zugrăveală. Pereţii sunt goi, doar o coasă e atârnată de un cui şi încăperea e goală şi ea. Pe jos sunt risipite câteva rogojini murdare, câteva zdrenţe jegoase şi informe, cu desenele şterse şi ele. Zidurile au fost văruite peste zugrăveală, încă varul s-a subţiat şi, din loc în loc, câteva flori argintii se mai strecoară printre petele dezvăluite de albul murdar de zăpadă topită. Iar în alte locuri nu se mai văd nici florile de argint, în alte locuri nu mai răzbat decât linii curbe, gălbui, întretăindu-se pe un fond nedefinit. Poştaşul întinde mâna şi scoate la iveală alte flori de argint şi alte desene îşi fac loc, şi alte desene îşi schimbă culorile sub capriciul flăcărilor. Ploaia şi igrasia au desenat monştri şi scorojeala le-a dat viaţă: un cap într-o parte, doi ochi într-alta.
– Am vrea să plecăm, spune poştaşul.
Vorbe. Cuvinte, în timp ce alte cuvinte se strecoară şi se lasă mistuite de flăcări. Amândoi bărbaţii stau cu capetele plecate, neîndrăznind să mai privească în direcţia celor două mogâldeţe bărbaţi-femei conturate de partea cealaltă a focului gata să se stingă.
– Oamenilor le-ar fi frică de noi, dacă ne-ar întâlni aşa cum suntem acum… sigur le-ar fi frică… dacă ar şti… Noi trebuie să ne ascundem… De ce v-aţi întors? N-aţi fi ştiut… Şi scrisoarea am dus-o înăuntru la iscălit… am semnat-o amândoi…
– Când va muri unul dintre noi, va căra cu el în mormânt o jumătate de trup viu, în timp ce, afară, se va târî o jumătate de cadavru. (Şi râde) Voi… (Se îneacă de râs) …voi căraţi după voi toată viaţa o jumătate de trup mort… (Râsul a devenit tuse) …pentru că n-aţi avut ce să-i puneţi în loc (Tace).
– Însă oamenilor le-ar fi frică de noi! Le-ar fi frică!
În încăpere se lasă întunericul. Câţiva tăciuni mai clipesc anemic, dar, obosit, focul îşi închide pleoapele şi adoarme. Din când în când, i se mai aude sforăitul uşor.
Încetul cu încetul, ochii se obişnuiesc şi cu întunericul. Şi în întuneric se poate vedea. Numai că ai nevoie de răbdare pentru a te deprinde cu limbajul tenebrelor. Cu ele te înveţi, aşa cum şi cu lumina te înveţi.
Pereţii se află la început aproape şi groşi, încât ocupă toată încăperea, despărţindu-i unul de celălalt şi strângându-i în împărăţia lor. Apoi, poştaşul îndrăzneşte să zvâcnească dintr-un picior, iar lăptarul îşi mută mâna: pereţii cedează şi se lărgesc şi îi lasă şi pe ei să se întindă. Şi i-ar lăsa să se ridice chiar în picioare. Şi să meargă. Însă ei stau pe loc, şed şi tac.
E momentul ca zeul ascuns, acoperit cu mii de văluri, să iasă târându-se. Şi să danseze. Mişcându-se şi mlădiindu-se, se mişcă şi se mlădiază atât el, cât şi pereţii din jur. Şi se depărtează, lăsând un spaţiu tot mai mare, tot mai mare, până ce dispar în depărtări.
Două lacăte mai ţin închisă fântâna. Unul pentru fiecare. Tânărul poştaş îl atinge încet pe lăptar şi stau şi aşteaptă:
„Au adormit” şi nu se mai aude decât focul care geme în somn. Se scoală încet amândoi şi se îndreaptă spre ieşire cu zeci de precauţiuni şi gesturi inutile.
Gura fântânii e un colac şi colacul e închis cu un capac prins cu un lacăt. Le trebuie un obiect ascuţit pentru a-l deschide şi coasa luceşte în întuneric pe perete, iar ei se apropie pe rând. Mai înainte găseşte poştaşul cheia ultimului lacăt şi intră în coasă. Capacul se dă la o parte, permiţându-i să vadă norii. Apoi, în vreme ce se prăbuşeşte, se apleacă şi lăptarul peste el şi întâlneşte, la rându-i, coasa căzută din cui.
Lacătele ruginite au cedat.
Dimineaţa, lumina pătrunde prin geamuri, în încăpere. (Cineva trebuie să aprovizioneze conacul, aşa că e nevoie de lăptar şi de poştaş; lăptarul şi poştaşul trebuie să trăiască şi ei din ceva, aşa că e nevoie de locatarii conacului. Lucrurile îşi revin în obişnuinţă.) Fiinţa în capot verde ridică de jos coasa şi o anină înapoi în cui. Cealaltă îşi mestecă monoton mai departe gingiile.
De afară, se aude clinchetul bidoanelor din căruciorul lăptarului care-şi aduce marfa. Odată, a auzit pe cineva spunând că bătrâneţea nu e urâtă, ci doar caraghioasă. Caraghioasă? Lăptarului nu-i vine deloc să râdă.
– Ce tâmpenie!
– ?!
– Păi, n-aţi văzut caricatura?
– Ce caricatură?
– N-aţi văzut?! Dar era atât de evident!
– ?!
– Bătrânul şi bătrâna, fiind aceeaşi persoană …
– Hai, dom’le, nici să nu forţăm în halul acesta lucrurile!
– Chiar n-aţi văzut?!
– Nu ne oprim nici acum?
– Vom urca la etajul opt şi acolo vom face o pauză mai lungă, spune ghidul. Acolo da! Acolo veţi avea o privelişte extraordinară, în vreme ce vom face o recapitulare atât de necesară întrucât vom fi ajuns la jumătatea itinerarului.
„O privelişte extraordinară?” Un domn întreabă dacă are voie să fumeze. „Bineînţeles!” i se răspunde. „Contrar celor ştiute până nu de mult, savanţii au descoperit că tutunul în cantităţi rezonabile nu numai că nu este dăunător, ci chiar are numeroase proprietăţi terapeutice”.
– Întotdeauna a fost aşa, ceea ce oamenii de ştiinţă au descoperit a fi într-un anumit fel, a fost infirmat de cei ce i-au urmat. Dar şi primii au avut dreptate, la fel şi ceilalţi, chiar dacă teoriile lor erau diametral opuse. Însă despre asta mai târziu, a spus ghidul, îndemnându-vă să-l urmaţi la etajul opt.
„O privelişte extraordinară?” Doi tineri nedespărţiţi privesc prin ferestrele rotunde din sala rotundă. Privesc pe rând prin toate ferestrele şi văd peisaje cu totul diferite, părând a se afla şi în anotimpuri cu totul diferite. Cei doi tineri nedespărţiţi nu se mai miră, s-au obişnuit cu această ciudăţenie şi, fără să le pese de voi, se sărută îndelung în dreptul fiecărei ferestre.
– Cine ştie cum ne văd cei ce ne privesc de jos, spune el.
Iar din perechea bătrână, ţinându-se şi ea de mâini, el îi şopteşte ghidului:
– Porumbeii ăştia n-au înţeles nimic din ceea ce tocmai am văzut la etajul acesta.
– Sau poate că au înţeles prea bine, spune ea: la ei se mai poate observa fără riscul de a greşi care dintre ei este bărbatul şi care femeia.
– Când se petrece contopirea? îl întreabă el pe ghid. Vreau să spun…
Efectele de la geamurile rotunde ale terasei Celui de Al şaptelea cat al Celui de Al doilea turn sunt într-adevăr speciale. (Acestea trebuie să fie aşa-numitele ferestre parabolice, cum s-a afirmat deja atunci când au fost amintite legendele despre Don Filipe Galecha şi Castelul Albastru.)
Dar ghidul a luat-o deja înainte. În casa scărilor, pereţii sunt decoraţi cu imagini care apar, rămân vizibile câteva clipe şi dispar. „Asta chiar nu e o performanţă nemaipomenită, aşa ceva se poate realiza şi cu o tehnică mai veche” spune cineva. „Da, asta-i aşa”, îl aprobă mai mulţi.
(Pe nesimţite, grupul vostru începe să se sudeze şi simţiţi că faceţi parte din acelaşi… din aceeaşi… mă rog, dintr-un eşantion comun.)
