În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Al doilea turn, etajul opt:
Javra
Menajeria oraşului are o alee la care se ajunge foarte uşor – undeva în stânga intrării. Poate tocmai fiindcă se ajunge atât de uşor la ea, aleea aceea nu prea e vizitată. Se întâmplă, totuşi, ca o pereche de îndrăgostiţi, un tânăr poet ori o mămică obosită de tumultul străzilor să se refugieze pe aici. Unde trecătorii rari pot observa tot soiul de animale banale. („Astea le poţi vedea şi acasă…”) Privind neatenţi în dreapta şi în stânga, în stânga şi în dreapta, până la urmă remarcă şi o javră singură într-o cuşcă, o potaie de mărimea unui câine cu o blană cenuşie şi murdară; la fel de bine se poate întâmpla ca, trecând în grabă, să nici nu-şi arunce privirea spre animalul cu trei urechi. (În fond, cine se apucă să numere urechile fiecărei jigodii?) Altădată se întâmplă să privească spre direcţia cuştii, dar s-o creadă goală, fiindcă javra, folosindu-se de culoarea blănii, se face una cu mediul sau fiindcă – de ce nu? – cuşca este într-adevăr goală. Nimeni nu ia în seamă apariţia sau dispariţia potăii din cuşca nr. 28 deoarece animalul n-a reuşit să se păstreze în memoria mai nici unuia dintre cei ce l-au văzut.
Cu toate acestea, este stranie şi nici nu se poate trece atât de uşor cu vederea apariţia sau dispariţia animalului, atunci când priveşti mai atent. Aşa că unii sfârşesc prin a căuta un sistem de relaţii în care să aşeze întâmplarea.
Destul de des, când trecem printr-o menajerie, observăm animale a căror specie nu o cunoaştem; din pricina superficialităţii, a oboselii ori a plictiselii, nu ne mai oprim să citim fiecare etichetă lipită în partea de sus a cuştilor sau pe un ţăruş împlântat în pământ în faţa lor. Totuşi, când vezi animalul acela cu trei urechi, te opreşti o clipă şi descifrezi inscripţia. FOSCUS FOSCUS scrie pe tăbliţă, însă literele s-au cam şters. FOSCUS FOSCUS? Oamenii dau din umeri şi trec mai departe, dar când îşi aduc aminte că javra avea (are) trei urechi, se întorc din drum s-o mai admire o dată: n-au mai pomenit vreodată animale cu trei urechi. Se întorc şi nu zăresc nimic: cuşca li se înfăţişează goală.
(„N-aţi văzut, doamnă?”
„Nu. Ce să fi văzut?”
„Acolo… în cuşcă… trebuia să fie… a fost…”
„Îmi pare rău, domnule, nu…”
„Dacă-mi permiteţi, şi dumneavoastră vi se pare, domnule?”
„Şi eu, nene…”
„Taci, puişor, nu te băga!”)
Oricum, acum cuşca e goală. Dar, deodată, animalul reapare.
(„O javră, spun oamenii, numai că are trei urechi.”
„Iar eu puteam să jur că a dispărut!”)
În fond, de câte ori nu ni se întâmplă să nu fim conştienţi de un lucru aflat chiar în faţa noastră? Cu toate astea, pare ciudat să observi cum apare şi cum dispare la fel de brusc potaia.
(„Am citit multe despre asemenea cazuri de mimetism” spune mititica doamnă cu ochelari de soare.
„Desigur, desigur, încuviinţează domnul cel elegant. Animalele, aş putea spune chiar şi plantele, se ascund unele de altele, rămânând totuşi de faţă. Luând culoarea celor din jur, a frunzelor, a pietrelor, mă rog, a tuturor lucrurilor din jur, unele…”
„Da, dar aici nu sunt frunze, nene!”
„Taci, puişor, nu te băga!”)
Cu urechile ei blegi, javra se holbează tâmp la oameni. „FOSCUS FOSCUS” gândesc vizitatorii şi se uită la potaie. O Jigodie… Apoi, potaia dispare.
(„Trebuie că s-a ascuns, că s-a lipit de o gratie”, spune domnul cel elegant, cercetând cu mai multă atenţie cuşca. De la o distanţă prudentă, desigur.
„O fi luat culoarea pământului”, îşi mai dă cu părerea doamna cea mititică.)
Trecând peste teamă, lipiţi cu feţele de zăbrele, oamenii scrutează fiecare colţişor al cuştii.
(„Hai înapoi, puişor, ar putea să te muşte, nu te băga!”)
De obicei, împrejmuirile menajeriilor sunt împodobite cu frunze şi pietre, izvoare şi cascade, adevărate colţişoare încântătoare de natură, totul pentru ca animalele să se simtă cât mai în largul lor. Cuşca aceasta, cuşca cu numărul 28, au uitat s-o amenajeze, nici nu ştiau, de altfel, cum s-o facă întrucât acolo nu se află decât o javră murdară, o potaie jigărită cu trei urechi, un FOSCUS FOSCUS. Şi cum să pregăteşti locul, atunci când nici măcar n-ai habar ce-i place animalului, o jigodie cu urechi blegi, ciulită doar cea din partea dreaptă? Aşa că au lăsat cuşca goală, i-au vopsit doar zăbrelele, nişte gratii albe şi albastre de toată frumuseţea.
Animalul n-a reuşit să se păstreze în memoria mai nici unuia dintre cei ce l-au văzut, dar câteodată, bănuind că animalul e pitit în vreun ungher, te poţi zăpăci uşor căutând o vietate, atunci când în locul acela nu se află nici o piatră, nici un boschet, nici un smoc de iarbă unde să se ascundă. Ce poţi spera de la o cuşcă goală, goală-goală?
Pentru ca apoi, brusc, javra să se afle din nou la locul ei, lingându-şi laba stângă din faţă.
FOSCUS FOSCUS n-a reuşit să se păstreze în memoria mai nici unuia dintre cei ce l-au văzut, însă trebuie recunoscut că, totuşi, atunci când într-o menajerie se află un animal care apare şi dispare sub ochii lor, oamenii dau din cap neîncrezători şi rămân locului, aşteptând ca jigodia să obosească şi fie să rămână, fie să dispară, însă măcar pentru un timp mai îndelungat. Dacă lucrurile se petrec aşa, atunci privitorii iau una dintre cele două ipostaze drept cea bună şi pleacă liniştiţi mai departe. Uneori se întâmplă, însă, să nu mai aibă răbdare, din pricina vremii înnourate ori a iritării motivate de aglomeraţia din oraş, şi atunci încearcă să înlăture repede misterul. Între timp, FOSCUS FOSCUS apare şi dispare, mai şi lingându-şi de multe ori labele. Dar oamenii au nevoie de certitudini. Astfel încât ating animalul cu tot ce au la îndemână.
(„Nu e nimic în cuşcă” spune un bărbat mai în vârstă.
„Cum?! Dar n-aţi văzut, domnule?”
„Am mai văzut noi oglinzi, hocus-pocus, am mai văzut noi…”
„Dacă trece piatra prin el, nu există, dar dacă se izbeşte şi cade înapoi, înseamnă că totuşi e un… un animal acolo… un… cum îi spune? FOSCUS FOSCUS. Logic, nu?”
„Logic!” conchid ceilalţi.)
Băiatul o ţine pe bunica lui de mână şi priveşte. Fără a intui consecinţele demersului lor, se întâmplă de multe ori ca băieţii şi fetiţele să-şi dea seama că, de fapt, deosebirea dintre ei şi adulţi nu ţine decât de realitatea că ei, copiii, se joacă de-a joaca, pe când adulţii se joacă în mod serios. La început, când ceilalţi încep să arunce cu pietre în potaia din mijlocul cuştii cu smocuri de iarbă şi cu alte lucruri din preajmă, băiatul e uimit. Nu îndrăzneşte să intre în joc nici măcar atunci când bunica aruncă şi ea (cu un corn) în potaie. Dar n-o nimereşte.
În răstimpul cât javra dispare, oamenii se odihnesc, se şterg de transpiraţie şi adună provizii în vederea noului bombardament.
Animalul reapare, asemenea unei jucării din cârpe, mereu în aceeaşi poziţie, mereu cu două urechi blegi, cu cea dreaptă ciulită, doar că, în locul nasturilor din sticlă, are doi ochi mici, rotunzi, umezi şi pătrunzători. Nu se fereşte din calea proiectilelor. Dimpotrivă, parcă rămâne chiar mai multă vreme prezent. Dar şi dispare pentru o perioadă mai lungă.
Iar când reapare… Când reapare, oamenii n-ar trebui să se mai grăbească, ar avea destul timp să ţintească, să-şi arunce cu precizie proiectilele. Probabil, însă, că în asemenea împrejurări, fiecare îşi doreşte să dea el lovitura de graţie, aşa că se grăbeşte şi iroseşte şi pietre şi bulgări. E un concurs fără reguli acesta, fiecare dorind să câştige, toţi încercând să obţină premiul – respectul şi admiraţia celorlalţi.
Animalul apare şi dispare la intervale tot mai mari.
(„Nu aruncaţi cu bolovani, doamnă, ar putea să…”
„Şi dumneavoastră, stimate domn…”
„Dar aceea era poşeta mea, cum îşi permiţi să arunci cu poşeta mea?!”)
O vietate de mărimea unui câine, cu blana roasă de parcă ar fi fost lovită cu pietre de când lumea, un nor în jurul ei.
(„Se ascunde în praf potaia!”
„V-am spus eu că-i mimetism!”
„Ce mimetism?! Oglinzi, domnule!…”
„L-AM LOVIT CU CĂRĂMIDA!”
„L-am lovit cu cărămida! L-am lovit cu cărămida!”)
A dispărut din nou.
Oamenii pregătesc bulgări de pământ, cărămizi, bolovani. Urmăresc cuşca. A îndrăznit şi copilul şi stă şi el pregătit cu o piatră în mână.
Încordarea creşte minut cu minut.
De obicei, atunci când au fost lovite de prea multe ori şi le aşteaptă şi alte pietre, animalele nu mai apar.
Aşa că oamenii aşteaptă îndelung în faţa cuştii goale să se ivească javra, o potaie cu trei urechi, un FOSCUS FOSCUS.
Într-un târziu, când se hotărăsc, în sfârşit, să plece, se întreabă dacă a fost cu adevărat ceva în cuşca nr. 28.
Bineînţeles că n-a fost nimic, ce putea să fie într-o cuşcă atât de banală? Aşa că nici nu-i de mirare că uită cu desăvârşire episodul.
Vă aduceţi iarăşi aminte de priveliştile schimbătoare, când v-aţi spus că de pe terasa din vârful turnului veţi primi răspunsul. (Pe ghid degeaba îl întrebaţi, el pretinde că „există unele lucruri pe care fiecare trebuie să le descopere singur”. Probabil că aşa a fost dresat să spună…) Numai că, iată, Al doilea turn nu este prevăzut cu o terasă deschisă. De fapt, nu e prevăzut cu nici o terasă. Aţi venit în Castelul albastru cu numeroase întrebări, iar aici ele deocamdată nu numai că nu s-au împuţinat, ci chiar s-au înmulţit. Deocamdată şi peisajele schimbătoare rămân fără răspuns. În loc de explicaţiile aşteptate, ghidul spune:
– Am ajuns la jumătatea vizitei, aici, în salonul acesta confortabil, vă veţi putea odihni, pe măsuţe aveţi pregătite gustări opulente, iar după ce vă veţi fi refrişat cu sucurile naturale, puteţi să vă şi întindeţi puţin. Iar când vă veţi simţii cu totul revigoraţi, vom discuta un pic asupra celor văzute şi… şi trăite până acum!
– Adică o să ne pui din nou la examen ca pe şcolari? se aude iarăşi vocea enervată (şi enervantă) a domnului cu veşnicul său aparat de fotografiat.
Dar nu-l mai ia nimeni în seamă. Vă aflaţi într-un salon cu adevărat luxos. Puteţi să vă alegeţi după plac locurile la măsuţele intime ascunse în nişe ori să vă luaţi ce doriţi de pe ele şi să vă instalaţi pe canapelele de lângă pereţi. Totul a fost aranjat cu cea mai mare grijă, nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării, până şi culorile farfuriilor, ale bolurilor, ale cănilor şi ale paharelor au fost alese să se asorteze armonios cu conţinutul lor. Pe jos este aşternută o mochetă-covor ce îşi schimbă culorile şi desenele după propria voastră imaginaţie; o mocheta-covor groasă, în care vi se afundă picioarele de parcă nici n-aţi călca-o, adică nu, o simţiţi dar aveţi senzaţia că tălpile nu-i ating fundul.
Oboseala, avalanşa de experienţe trăite într-un timp atât de scurt, moliciunea fotoliilor şi a canapelelor, mâncarea într-adevăr excelentă, totul invită la odihnă. Chiar şi la somn! Şi, într-adevăr, unii vă întindeţi pe canapele şi adormiţi aproape instantaneu. Alţii aţipesc în fotolii. Doar un domn în vârstă, cel căruia i se spune „dom’ profesor” a rămas treaz şi-şi fumează în tihnă pipa. O vreme, ghidul simte nevoia să-i ţină tovărăşie, însă în curând îi recomandă şi lui „dom’ profesor” să încerce să se odihnească puţin. Numai că nu adoarme „dom’ profesor”, ci chiar ghidul aţipeşte în fotoliu.
– Cât e ceasul? întreabă doamna cu sacoşa roşie. Vocea îi e speriată, femeii pare să-i fie teamă să nu fi întârziat cu toţii. Vă aduceţi aminte că ghidul v-a promis o pauză de nouăzeci de minute după ce veţi fi ajuns la ultimul etaj al celui de Al doilea turn – adică „la jumătatea drumului”.
– Fiţi liniştită, suntem în grafic, o linişteşte ghidul, ghicindu-i gândul. De fapt, el este obişnuit cu această scenă, pe care a mai întâlnit-o de atâtea ori. Ca la comandă, se trezeşte întreaga societate. Toată lumea deodată! Şi fiecare se grăbeşte să-şi consulte ceasul. V-aţi odihnit bine? întreabă ghidul.
– Da, dar… Parcă am fi dormit ore în şir şi, după ceasul meu, n-au trecut decât câteva minute.
– Incredibil! se miră şi altcineva.
– Principalul este că v-aţi odihnit bine, că suntem în grafic şi că vom putea porni cu forţe proaspete mai departe.
– Acesta nu-i un răspuns! se aude iarăşi vocea domnului cu aparatul de fotografiat.
– Haideţi să nu ne certăm iarăşi, spune cineva.
– Păi, nu vedeţi că nu ne răspunde niciodată la nelămuririle noastre?
– Bine, haideţi să răspundem. Dar vă las pe dumneavoastră s-o faceţi.
– Asta-i chiar culmea: adică noi punem întrebările şi tot noi să dăm şi răspunsurile?
– Ştiu, încă nu sunteţi în stare să… încă nu sunteţi pe deplin pregătiţi. Când vom coborî din Turnul al patrulea, veţi şti mai multe, dar, credeţi-mă, nu va fi lipsit de interes chiar pentru dumneavoastră ce răspunsuri puteţi da acum la întrebările dumneavoastră şi ce răspunsuri veţi de atunci. Cine vrea să înceapă?
Nimeni nu vrea să înceapă. Cineva întreabă cum de nu se observă „de afară” că turnul este pătrat la un anumit nivel, rotund la altul, în mai multe laturi aici, octogonal la ultimul etaj. Altcineva se interesează cum de nici măcar balconul închis, acolo unde se află Anexa cu cubul cu tobogan, nu poate fi percepută ca un ieşind din turn. Un al treilea îşi manifestă nedumerirea în legătură cu covorul-mochetă unde picioarele parcă nu se înfundă decât până la jumătatea adâncimii. Întrebările continuă, însă de răspuns nu răspunde nimeni. Nici ghidul.
Brusc, vă aduceţi aminte vorbele ghidului la etajul anterior: „Vom urca la etajul opt şi acolo vom face o pauză mai lungă, spune ghidul. Acolo da! Acolo veţi avea o privelişte extraordinară, în vreme ce vom face o recapitulare atât de necesară odată ce vom fi ajuns la jumătatea itinerarului.” Ce „privelişte extraordinară”? Păi, de aici nu aveţi nici o privelişte: luxoasa terasă nu este prevăzută cu nici o fereastră, cu nici un balcon… Cel mult, „priveliştea extraordinară”este cea a salonului acesta atât de luxos, adică „priveliştea extraordinară” apare acum în interior. În „interiorul vostru”? Dar, e adevărat, de acest lucru nu vă daţi seama decât acum, când deja coborâţi în curte. Iar „o recapitulare atât de necesară odată ce vom fi ajuns la jumătatea itinerarului”… Recapitulare cel mult din succesiunea întrebărilor voastre… Acum sunteţi somaţi să aveţi grijă cum coborâţi scările, ca nu cumva – Doamne fereşte! – să mai aibă loc un eveniment neplăcut.
