AUTIŞTII CĂRŢILOR (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Târziu, noaptea, Dan Adam n-a putut dormi. Era o noapte caldă, înăbuşitoare. Pe cer, foarte puţine stele. Trecu la geam, dar fără a putea desluşi obiectul care-i atrăsese atenţia cuscrului său. Îşi miji îndelung ochii, însă fără vreun efect. Se îmbrăcă în linişte şi coborî în piaţă. Nu reuşi să găsească obiectul. La început fu uimit, apoi furios că nici măcar n-are cu cine să comenteze evenimentul. Reveni în casă, se culcă şi adormi. Dimineaţa, când se trezi, şezând în pat în capul oaselor, putu vedea din nou ceea ce căutase zadarnic noaptea. Ziua şi-o pierdu cu slujba, dar după-masa, întorcându-se acasă, văzu că şi ceilalţi martori ai întâmplării de ieri dădeau din nou târcoale obiectului.

– E un stâlp rămas de la estrada fanfarei, îi şopti Ionescu şi Adam se grăbi să-i aducă la cunoştinţă acest lucru şi cuscrului său. Acesta dădu satisfăcut din cap. Numai că noaptea, Dan Adam îşi aminti că fanfara cânta în cealaltă parte a pieţii. Se dovedi că, în timpul nopţii, şi Ionescu îşi dădu seama de acelaşi lucru. Bine măcar că au fost în stare să-i dea o explicaţie rezonabilă lui Branici. Doar că… Doar că Ionescu i-a mărturisit lui dom’ Adam că noaptea n-a putut dormi şi a venit în piaţă – chit că avea de mers vreo douăzeci de minute de acasă -, dar n-a reuşit să de-a nicicum de obiect.

– Nu l-ai căutat bine, l-a liniştit Dan Adam.

În noaptea următoare, au dat unul de altul, căutând amândoi acelaşi lucru.

Nu l-au găsit.

Ziua s-au ferit să se mai întâlnească.

Apoi a venit vremea să plece şi cuscrii familiei Adam. („Oaspeţii sosesc, însă mai şi pleacă! He, he!”) Branici, satisfăcut cu explicaţia primită, n-a mai revenit la acel subiect. De altfel, ciudatul obiect a dispărut cu totul după plecarea sa. Şi a revenit din nou abia anul următor, cu ocazia următoarei vizite a familiei Branici. Pe urmă, când fiica lui Branici a divorţat de fiul lui Dan Adam – pe care l-a părăsit pentru un anume Abotta¹ – şi când foştii cuscrii nu s-au mai vizitat, obiectul n-a mai fost văzut deloc. De câteva ori, Dan Adam a mai îndrăznit să mai discute subiectul cu frizerul Ionescu. Apoi l-au uitat şi ei.

Până ce, într-o zi, cu puţină vreme înainte de pensionare, venind acasă, domnul Adam s-a împiedicat de obiectul acela ciudat, pe lângă care trecea de atâţia ani. A căzut şi s-a lovit zdravăn, încât a trebuit să stea câteva zile cu comprese în pat. Cu toate acestea, rana s-a infectat şi doctorul, care iniţial nu i-a dat prea mare importanţă, a revenit tot mai des în casa familiei Adam. După o săptămână l-au transportat la spital. Starea bolnavului era tot mai gravă şi el nici măcar nu era capabil să spună în ce s-a accidentat. Medicii l-au tot interogat în legătură cu modul cum şi în ce s-a lovit, însă nimeni, nimeni – nici bolnavul însuşi, nici familia, nici altcineva – n-au putut să-i lămurească. Iar Dan Adam, în tot mai puţinele-i momente de luciditate, se întreba dacă obiectul se mai afla în locul său din piaţă şi în clipele acelea. Chiar şi noaptea? Cine să ştie?

Iar prognosticul medicilor era tot mai pesimist.

– Mda, face doamna cu poşetă roşie. Şi una dintre bunicile mele a căzut în piaţa pe care o cunoştea de copil, şi-a fracturat şoldul şi nu şi-a mai revenit niciodată. Că tot atunci a făcut şi o comoţie cerebrală.

– În ce s-a împiedicat?

– În locul pe care-l cunoştea cel mai bine din lumea asta mare! Tocmai acolo! În ce s-a împiedicat? De unde să ştiu?!

– Unii oameni se simt atraşi nici ei nu ştiu de ce, filosofează cineva.

– Să fim serioşi! îl contrazice domnul cu costum maro, iar în voce i se simte enervarea.

– Cu ce v-am jignit?

– Nu e bine să tragem concluzii pripite! Vocea domnului cu costum maro era tot mai dură. Oricum, toate astea n-au nici o legătură nici cu ispita şi nici cu înţelegerea, aşa cum aţi scris cei mai mulţi dintre dumneavoastră.

– Când am scris noi aşa ceva?

– Lăsaţi!

– Şi de ce v-ar deranja asta pe dumneavoastră?

– Şi de unde ştiţi dumneavoastră ce a scris fiecare?

– N-aţi scris acolo decât ca să puteţi băga în buzunare stilourile şi pixurile de pe masă!

– Cum îţi permiţi…?

– Bine, dumneata ai scris acolo în speranţa că vei rămâne nemuritor…

Cei doi sunt gata să se încaiere şi fizic, iar voi, în loc să încercaţi să-i despărţiţi, treceţi într-una ori în cealaltă tabără. Vă aflaţi în tribunele unui stadion, la o gală de box ori, mai degrabă, la o coridă. Pe terasa de la etajul întâi al Celui de Al treilea turn, furtuna e tot mai aproape.

Ghidul simte că trebuie să intervină. De obicei apar asemenea conflicte din nimic, de vină fiind oboseala şi avalanşa poate prea mare de evenimente prin care trec vizitatorii. (El, ghidul, este convins că o asemenea experienţă – ce „experienţă”, pur şi simplu „aventură”, aventură şi fizică şi psihică – se termină uneori prost din pricina suprasolicitării. El, ghidul, ar organiza turul Castelului albastru într-un program de patru-cinci zile. Aşa ar fi mai uşor şi mai profitabil pentru toată lumea. Dar cine să-l asculte? Nici măcar nu s-a ivit un prilej să lanseze o asemenea propunere plină de sens. Şi, pe urmă, tot ghizii sunt de vină când, de atâtea ori, lucrurile degenerează şi se termină rău… Cum? Cum să previi nişte evenimente nedorite oricât de pregătit profesional ai fi? Da, dar abia după primul cat al Celui de Al treilea turn ar fi chiar îngrozitor!)

Iniţial, ghidul încearcă panaceul folosit de atâtea ori şi o ia înainte pe scări. Numai că, de data asta, nu-l urmează nimeni. Bobocii nu urmează raţa! Înseamnă că bobocii fie s-au maturizat, fie sunt bolnavi. Dacă bietul ghid ar interveni direct, mai mult ca sigur că domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat ar vocifera să n-are nevoie de autoritatea unui dom’ diriginte. Evident că aşa s-ar manifesta în felul său agresiv domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat! Aşadar, ghidul nu riscă şi trece la planul de avarie: stinge lumina în încăpere. Becurile din casa scărilor, reflectându-se în mulţimea de oglinzi, aruncă dâre schimbător colorate în faţa voastră. Aşa că zarva se potoleşte şi bobocii urmează din nou mama raţă.

Aici casa scărilor urcă în spirală, iar din oglinzile din pereţi, spoturile dansează în cele mai diferite culori în funcţie de cele simţite de fiecare dintre voi.

Turnul trei, etajul doi