Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Şarpele din iarbă

– Ia mai termină, îi strigă Poolo, copilului Silar, care, prost crescut – la fel ca taică-său…- , lovea cu un băţ într-o conservă de tinichea găsită prin iarba din jur. Între timp, băiatul i se uita drept în ochi, cu o privire insistentă şi cu atât mai enervantă, cu cât nu există metodă mai sigură de a irita pe cineva decât să-i comunici fără echivoc faptul că pricepi foarte bine supărarea celuilalt şi că tocmai acel lucru este cel care-ţi produce cea mai mare plăcere. Poolo încercă să nu se monteze prea tare: el, care era atât de ocupat, abia dacă se lăsa convins o dată ori de două ori pe an să iasă în natură, să respire aer curat şi să nu se gândească la nimic. Tatăl lui Silar fusese coleg de bancă, în şcoala primară, cu Poolo şi o prietenie trainică – dacă drumurile vieţii nu te despart – de la vârsta aceea se formează. La fel ca fiul, nici tatăl n-a excelat vreodată prin bun-simţ, însă avea alte calităţi indiscutabile – indiscutabile! -, care-l făceau demn de a fi iubit încă de copil şi preţuit ca om matur. În primul rând, tatăl lui Silar era foarte generos şi era dispus, oricând, să-ţi dea şi cămaşa de pe el. Ceea ce denotă, mai degrabă, că tatăl lui Silar – pe care-l chema tot Silar… – nu prea avea ataşamentul elementar faţă de obiecte, îşi spunea Poolo, el care se despărţea atât de greu de ori ce lucru ce-i intrase vreodată în posesie, chiar de nu-i mai folosea la nimic.

Fiul acelui Silar – pe care-l chema ca şi pe taică-său – venise cu cei doi adulţi la iarbă verde şi era evident că se plictisea. În mod normal, ar fi trebuit să-i însoţească şi mama lui, însă aceasta a rămas acasă să pregătească ceva foarte bun de mâncare pentru când se vor întoarce băieţii din pădure. (Nu că nu le-ar fi dat şi o gustare consistentă pentru excursie, precum şi o ladă cu bere, una cu apă şi alta cu sucuri, dar una e să mănânci pe o pătură întinsă pe gazon, unde nu-ţi găseşti poziţia comodă, stai pe un cot şi te străduieşti să te foloseşti doar de o mână, îţi amorţeşte piciorul, ţi se varsă termosul peste şuncă, iar o denivelare minusculă de teren, cauzată de un smoc de iarbă înghesuită sub cuvertură, îşi cere dreptul legitim la aer şi-ţi provoacă mari probleme de stabilitate a solniţei şi a sticlei căreia tocmai i-ai scos dopul (după ce ai căutat mai mult de zece minute deschizătorul acoperit de marginea din partea opusă a unei farfurii din plastic, pe care vă juraţi amândoi că n-a scos-o nici unul din coş. “Şi de ce aş fi scos-o? întreabă fiecare dintre voi, cu acelaşi glas excesiv de mirat.) Acasă este cu totul altceva, acasă stai comod la masă, te poţi folosi de ambele mâini, nu-ţi amorţeşte piciorul de sprijin, nici o gâză nu ţi se urcă pe pâine, vântul nu-ţi zboară încontinuu şerveţelele cât colo şi nici nu-ţi aduce tot felul de ierburi peste untiera uitată deschisă. Singurul lucru neplăcut acasă este că ţi-e dor de aerul curat de “afară”, unde a atât de bine….

Silar băiatul continua să-l privească pe Poolo direct în faţă, extrem de atent de parcă studia, asemenea unui expert, fazele succesive prin care trece un om atunci când avansează de la iritare la o adevărată criză de furie. Îl privea ţintă pe Poolo şi bătea în conserva goală de tinichea acelaşi tact de mai bine de cinci minute. (“Copilul acesta are un deosebit simţ al ritmului”, trebui să admită Poolo.) Apoi, pe cât striga mai tare adultul, ochii copilului îl focalizau mereu mai insistent, mărind tensiunea şi provocând descărcarea ei tot mai violentă. Băiatul nu făcea nimic altceva decât să lovească în cutie şi să-l privească, în vreme ce taică-său a dispărut cu totul, de parcă ar fi intrat în pielea progeniturii sale. Strigătele de ajutor ale lui Poolo, care-l somau pe părinte să-şi strunească fiul, se pierdeau printre copaci, iar puştiul părea să nu mai obosească să păstreze ritmul şi să-şi ţină privirea concentrata asupra victimei sale.

“Acum am două soluţii, încercă să se calmeze Poolo: fie mă fac pur şi simplu că nu-mi pasă, situaţie în care şi lighioana asta nesuferită se va plictisi şi va căuta un alt mod de a mă exaspera, fie mă scol de aici şi-i dau două palme de-l las lat”. Poolo constată că tocmai atunci a găsit una dintre acele poziţii improbabile în care s-a nimerit să nu stea pe o piatră, să nu fie deranjat de furnici, chiar să dea de un smoc de iarbă dispus să ia forma şi moliciunea unei perne. Aş că, măcar deocamdată, soluţia cea mai bună părea să fie să se prefacă indiferent la teroarea puştiului, rămânându-i neştirbită plăcerea rară a unei poziţii comode.

Urmă faza exerciţiului de rezistenţă. Un adult este mai înţelept, el are mai multă experienţă şi ştie cum să-şi gestioneze răbdarea. Evident că e aşa, numai că fiecare regulă are excepţiile ei. “Probabil că sunt, totuşi, prea obosit, îşi spuse Poolo, a fost ultimul termen de a mai ieşi şi eu ca să scap de toate mizeriile zilnice. Anul trecut n-am reuşit să părăsesc nici măcar pentru o singură zi oraşul, dacă nu punem la socoteală picnicul acela cu delegaţia japoneză, prilej cu care a trebuit să zâmbesc tot timpul şi să-mi controlez fiecare vorbă. Sunt epuizat”, constată el, în vreme ce, de la o distanţă sigură, copilul îl pândea cu ochi de şarpe şi bătea, în continuare, acelaşi ritm în cutia aceea blestemată de tablă. “Dacă nu mă scol acum de aici, oricât mi-ar fi de bine, derbedeul mă va atrage cu totul în vraja sa şi va suge întreaga voinţa din mine”. Lucrul era evident, aşa procedează pitonii şi, parcă, şi şarpele boa, numai că Poolo nu reuşi să se ridice din iarbă, oricât de logic şi de matur gândea.

„Şi unde naiba a dispărut şi nesimţitul ăla de taică-tu?” continua să caute un sprijin în afară Poolo. Care era tot mai convins că şi Silar senior se uită de undeva fix către el şi aşteaptă cu meticulozitatea savantului să analizeze toate fazele scoaterii din minţi a şoricelului alb, a victimei inocente jertfite pe altarul ştiinţei. Şi era tot mai convins şi că răcnetele sale de ajutor, întorcându-se indiferente de niciunde, nu dovedeau decât că tatăl şi fiul, ascunşi în acelaşi corp, îl urmăresc fiecare din spatele câte unui ochi al plăsmuirii care a luat înfăţişarea copilului. Prin care ochi se uită tatăl şi prin care fiul, iată o diversiune bună, aptă de a-l scoate din enervare pe Poolo.

Apoi începu dansul. Cel care cedă primul fu adultul, celui căruia nu i-au ajutat cu nimic înţelepciunea, experienţa, educaţia şi toate celelalte acumulări născute din atâtea sacrificii de o viaţă. Bărbatul se sculă brusc în picioare, dar nu suficient de brusc pentru ca băiatul să nu se dea câţiva paşi în spate, exact atât cât să se păstreze intactă distanţa de siguranţă. Poolo trebui să-şi recunoască şi faptul că anii au început să lase urme în trecerea lor nemiloasă: nu mai era mlădios, nu mai era sprinten, nu mai avea condiţie fizică. La fiecare mişcare spre copil, acesta răspundea cu o contramişcare identică şi, dacă adultul, “bătrânelul” – acum trebuie să ne obişnuim să-i spunem aşa, fără să ne mai ascundem după deget – făcea eforturi evidente pentru a se apropia, puştiul se replia firesc, fără a se împiedica de denivelările terenului, deşi se retrăgea cu spatele şi-şi ţinea tot timpul ochii aţintiţi asupra bietului cobai revoltat. Ba mai mult, nici măcar o singură dată ritmul acela persuasiv, veşnic neschimbat, enervant până la exasperare, nu s-a întrerupt şi n-a dat nici un singur rateu. În schimb, cel ce a sfârşit prin a se împiedica şi a cădea cât era el de lung a fost posesorul înţelepciunii cu greu dobândite, a experienţei bogate de viaţă şi a renumelui de bun strateg în bătăliile vieţii – altfel, nici nu s-ar putea explica extraordinara reuşită profesională şi socială a unui personaj atât de important în biografia întregii ţări. (“Şi nu numai”, cum se obişnuieşte să se adauge, ori de câte ori se ajunge la acest punct.)

Căzut pe panta lină, pe care se repliase băiatul, Poolo se afla în situaţia cu totul umilitoare de a trebui să privească în sus la ochii ce nu s-au îndepărtat de o infinitate de timp de el. Asta îi amintea că şi Silar senior, pe vremea cât au fost colegi de bancă în clasele primare, avea obiceiul să te privească lung, după ce-ţi făcea o porcărie, obligându-se să-ţi întorci, până la urmă, tot tu privirea, oferindu-i, astfel, satisfacţia unei izbânzi în plus. Silar senior fusese un copil de treabă, doar, din când în când, după un orar şi după o alegere imposibil de precizat, teroriza pe cineva şi savura în mod evident lungile momente din satisfacţia astfel dobândită. Deja atunci, Poolo i-a spus de mai multe ori lui Silar că acesta trebuie că a fost în altă viaţă un şarpe dacă avea nevoie, la răstimpul dictat de fiziologia sa, de o victimă pentru hrană, pe care o savura în linişte şi fără milă, după care, pentru o vreme, subiectul fiind închis, (re)devenea cel mai de treabă individ din clasă, săritor la nevoie şi excelent coleg de joacă. (Poate, totuşi, că Poolo nu i-a spus toate astea colegului său în cursul primar, deşi amândoi au citit deja în clasa a treia nişte cărţi de popularizare a metempsihozei şi au devenit fervenţi adepţi ai ei, făcând tot felul de experienţe pe cât de ingenioase, pe atât de crude pe gângănii, încercări sancţionabile, dacă ar fi fost prinşi. O vreme, Silar a încercat să ţină pasul cu spiritul precoce al prietenului său, apoi decalajul a apărut prin clasa a patra elementară, când nici n-au dorit să mai fie colegi de bancă. Lucru ce nu i-a oprit, totuşi, să rămână prieteni buni.)

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu-i era sesizabilă în ochii privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul…

“E limpede, îşi mai spunea Poolo, e limpede că sunt extrem de obosit”. Ritmul era acelaşi. “Cândva devenise clar că şi programul lui va trebui să se termine. Că firul se va rupe, aşa cum se spune”. Nici o satisfacţie umană în ochii lui… în ochii lui Silar junior? Silar senior?

Poolo încercă să se scoale în picioare, chiar reuşi s-o şi facă. Dansul reîncepu, şarpele se replia în ritmul avansării victimei, în ritmul băţului pe cutia de conserve, în ritmul pulsului lui Poolo.

După al treilea eşec, bărbatul, bazându-se pe studiile sale, care i-au dezvoltat atât de mult înţelepciunea, pe experienţa şi pe neobişnuita-i inteligenţă nativă, renunţă să se mai ridice în picioare. “Întotdeauna cel mai înţelept cedează”. “La fel ca şi cel ce nu mai poate”, trebui să facă un mic amendament Poolo la cugetarea străbună. Cei doi ţapi tematici luându-se în coarne pe o punte îngustă, amândoi dorind să treacă în acelaşi timp valea, sosiră şi ei din memoria prodigioasă a savantului, direct din cartea de citire de clasa a treia. Un manual destul de ponosit, însă încă atât de viu, încât Poolo reuşi să-l şi ia în mână din iarba în care se afunda el însuşi tot mai adânc.