În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Era aproape de amiază, acum ar trebui să înfulece din proviziile frumos rânduite pe cuvertură şi să soarbă din berea rece. Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.
Poolo îl vedea pe Silar, mai tânăr cu câţiva ani decât tatăl său atunci când au fost colegi de bancă. Ţine manualul atât de uzat în mână şi nu se miră cât e cartea de ruptă: în fond, ea a stat mulţi, mulţi ani în iarbă, sub cerul liber, în aerul atât de curat al naturii neîngrădite, aerul atât de curat, e atât de bine, atât de sănătos, la doar câţiva kilometri de smogul din oraş, de gândurile din oraş, e atât de bine, trebuia să vină mai demult, ochii îl privesc fix, au dreptate. Poolo se lasă absorbit de ei. E linişte. E bine.
E linişte.
Silar strânge gospodăreşte cele risipite cu dărnicie pe pătură, pune totul în portbagajul maşinii şi revine în vâltoarea nesuferită a oraşului.
Pentru Poolo, un om atât de important, se organizează funerarii naţionale. Mii de personaje sosesc de pretutindeni să-şi ia rămas bun de la el. (Chiar şi de peste ocean!) În fond, şi ei au dreptul la o vacanţă. În fond, şi el are dreptul la o vacanţă.
– Brr! se aude din mai multe guri în acelaşi timp.
– De unde vine numele acesta imposibil „Poolo”?
– Se spune că un student care s-a îmbolnăvit grav… psihic, vreau să spun, a început să se plimbe toată ziua pe desenul covorului din camera sa, pretinzând că el este Poolo, marele preot egiptean al lui Ramses al III-lea, spune ghidul.
– Săracul, face doamna în vârstă.
– Se pare că a existat într-adevăr nu unul, ci chiar mai mulţi preoţi egipteni cu numele acesta.
Rezemându-se de perete, cineva filosofează:
– Cam asta se întâmplă şi aici – metoda picăturii chinezeşti! M-am tot mirat cum or fi descoperit chinezii aşa ceva.
– Poate că nici n-au descoperit-o chinezii.
– Ce importanţă are?!
Iar ghidului îi vine să spună „Voi sunteţi picăturile chinezeşti pentru mine…”, însă bineînţeles că nu o zice cu voce tare. Însă de gândit poate să gândească şi el ce vrea. Deşi… deşi a învăţat, tot de pe urma acestei îndeletniciri, că, uneori, gândurile nu te fac foarte fericit. Mai ales gândurile scăpate de sub control.
Pentru vizitatori, păstrează „mina de ghid”, „mina de sfinx”, o mină veşnic zâmbitoare şi rece.
– Nu sunteţi primii care lansaţi această remarcă.
– Ce remarcă?
– Cea cu picătura chinezească. Aici, la etajul trei al Celui de Al treilea turn, mulţi au descoperit în bătăile în cutia goală de conserve picătura chinezească.
– Eu mai aud acele lovituri şi acum în urechi!
– Dar şi privirea… privirea aceea aparent atât de nevinovată…, totuşi o privire de copil nu poate fi atât de stăruitoare…
– Copiii sunt cumplit de sadici…
– Cum puteţi spune aşa ceva? Probabil că dumneavoastră nu aveţi nepoţi…
– Când, de exemplu, un puşti se loveşte de colţul mesei şi începe să plângă, dacă mama va lovi masa, „ca să o pedepsească”, satisfacţia copilului va fi atât de mare încât va uita să mai scâncească.
Doamna nu spune nimic, însă nu e de acord, lucru ce i se vede limpede pe faţă. Convingerile vechi n-o lasă să fie de acord.
Ghidului îi vine şi lui să filosofeze, ca de fiecare dată ajuns la acest punct: „Voi sunteţi picăturile chinezeşti ce se revarsă fără milă, nevinovate şi atât de stăruitoare asupra mea. Nimeni nu mă opreşte să întrerup această îndeletnicire, dar merg mai departe pentru a-mi păstra nenorocita aceasta de slujbă. La fel cum şi voi, deşi vă amintesc la fiecare etaj că dacă doreşte cineva să rămână pe loc, să se afunde într-unul dintre fotoliile moi şi să ne aştepte până ce, la revenirea noastră, îl vom lua şi pe el, la fel cum nici cineva dintre voi nu renunţă să meargă mai departe!”
– De ce vreţi să mergem mai departe?E o întrebare stupidă, aproape revoltătoare, simţiţi voi. Păi, n-aţi depus suficiente eforturi ca să ajungeţi până aici? Începând cu atât de solicitanta cerere avizată în Capitala istorică… După faptă şi răsplată, se spune. Meritaţi să mergeţi mai departe! N-a spus nimeni că nu meritaţi, spune ghidul, doar că aveţi dreptul să alegeţi!
Numai că nici unul dintre voi nu e dispus să aleagă! A ales atunci când s-a luptat să poată veni să viziteze Castelul albastru!
– E caraghios! Dacă ne-am apuca să alegem mereu, n-am mai duce nici o acţiune la bun sfârşit!
– Nu vedeţi că iar se poartă cu noi ca şi dascălul cu pruncii, la ora de dirigenţie?
– Lăsaţi, probabil că aşa a fost instruit: să ne întrebe la etajul trei al Celui de Al treilea turn dacă vrem să mergem mai departe! Mi-e şi milă de el: ăştia au instrucţiuni atât de punctuale încât nici un gest, nici un cuvânt nu vine de la ei. Ăştia sunt plătiţi să devină roboţi!
Fiind vorba de un „robot”, vorbiţi cu voce tare, fără să-l menajaţi: roboţii oricum n-au sentimente şi cu atât mai puţin mândrie.
– Mergem mai departe! spune ghidul.
Deci, totuşi, el, robotul decide! Când îşi termină tura şi îşi scoate ecusonul, redevine om? Da, dar atunci nu mai are nici o putere, nu vă mai poate impune nimic!
– Doar roboţii ne pot conduce?
– Staţi! Staţi! Cine v-a zis că fiecare cuvânt şi fiecare gest al ghidului, aşa cum aţi afirmat voi, este programat în fişa postului său?
Discuţia se aprinde şi, deşi ghidul a luat-i înainte pe scara în spirală, de data asta nimeni nu-l urmează. Aşa că se întoarce şi el, se postează în uşă şi vă priveşte cu mina sa de ghid – zâmbind rece. Reflectat în nesfârşitele oglinzi din pereţi, figura ghidului este omniprezentă. Ai zice să şi scena asta a mai trăit-o de cine ştie câte ori şi că şi ea a fost programată în caietul său de sarcini.
Şi iarăşi, mina zâmbitoare şi impersonală vi se pare că seamănă cu faţa copilului bătând în cutia goală de conserve. Vă vine să-l daţi naibii pe ghid, în fond, aţi putea continua tot periplul şi fără el! Ce lucruri nemaipomenite v-a spus, cu ce v-a „deschis ochii”? N-a fost el cel ce v-a tot repetat că fiecare trebuie să descopere singur tâlcurile?
Ghidul, rămas în uşa deschisă, vă priveşte din nesfârşitele oglinzi cu mina sa de ghid – zâmbind rece. Nu pare câtuşi de puţin speriat de revolta care pluteşte în aer.
– Mergem mai departe? Mergem mai departe, răspunde tot el. E limpede: şi acest episod s-a mai repetat de cine ştie câte ori, şi el a fost programat, şi el face parte din scenariu. Din program.
Turnul al treilea, etajul patru:
