În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Strălucirea perfectă a diamantului
Un gard ce împrejmuieşte un zid! Zidul s-a dărâmat în mai multe locuri şi ar fi trebuit reparat. În loc de aceasta, s-a găsit soluţia gardului. De altfel, totul nu este decât convenţie: zidul nu mai e de mult menit să apere aşezarea de duşmani.
Înăuntrul fortificaţiilor se află străzile, pieţele, parcul şi terenul de sport. Totul înghesuit, întrucât ruinele zidului strâng asemenea unui corset prea strâmt corpul localităţii ce a continuat să se mai dezvolte. După mai multe convulsii, oraşul s-a împăcat cu soarta: n-a mai crescut.
În biblioteca-muzeu, se află o carte cu limba de mult depăşită, pe care până şi localnicii, vorbitori ai unui grai ce nu s-a păstrat mai nicăieri, abia de-i mai înţeleg prin deducţii sensul. În acel op există şi un capitol despre corectitudine. Aforismele ce-l compun nu sunt decât simple cugetări şi nu au coerenţa unei legi morale. Textul a devenit şi ilizibil, în cea mai mare parte a sa, iar munca de descifrare este dificilă, însă oferă numeroase surprize. Într-o zi, se va putea cunoaşte şi acest capitol în totalitate, chiar dacă unele accepţiuni s-au schimbat.
Dar munca a început. Iată ce a fost descifrat, până acum:
„…
27. Poate cineva oferi la nesfârşit cadouri? Să răspunzi întotdeauna la întrebări cinstit în întregime, ca şi cum ar trebui să le faci mereu daruri celorlalţi!
28. Minciuna este dăunătoare întotdeauna. Adevărul doar atunci când nu slujeşte adevărului.
…
37. Complet este ceea ce face adevărul rotund. Asperităţile contrazic adevărul.”
Oraşul se mândreşte cu o istorie milenară, cu ruine încărcate de semnificaţii, cu monede proprii şi, mai ales, cu legende ce îi atestă o viaţă înfloritoare încă înaintea certei ocupaţii romane. Rujn an Zweeg, astăzi o aşezare despre care se spune că ar mai avea trei mii cinci sute de locuitori, îşi trăieşte din plin doar trecutul. Nu mai mare decât un sat, localitatea vieţuieşte asemenea acelor domnişoare bătrâne provenite din familii acoperite de glorii uitate, vieţuind doar pentru vremurile ce s-au dus şi aproape confundându-se ele însele cu legenda. Uşor aeriene, total neorientate în actualitatea care nici măcar nu le interesează prea mult, devenite parcă şi ele elemente ale acelor mituri aflate de cei din jur tot din gura lor, elemente de mituri care, poate de aceea, de multe ori se şi confundă cu naratoarele, împrăştiind în jur un miros de vechi, un miros incert, pe care oamenii, din comoditate, s-au obişnuit să-l numească iz de putregai, însă care n-ar fi exclus să fie tocmai o prelungire în timp a unor parfumuri azi necunoscute; aceste domnişoare bătrâne sunt acceptate drept nişte ciudăţenii şi termină adesea cu totul abandonate lumii de unde au venit şi unde, întorcându-se, nu mai pot fi urmate de înţelegerea contemporanilor. Rujn an Zweeg este şi un fost castru roman, şi un fost oraş liber regesc, şi o fostă redută împotriva oricărei intervenţii străine, şi o fostă reşedinţă temporară a unui duce de Orania rănit şi fugărit, unde refugiatul a găsit locul ideal să-şi oblojească rănile pentru a se putea întoarce la luptă – spre a învinge; Rujn an Zweeg a fost şi un mic stat în stat imposibil vreodată de anexat, alipit, confederat, căutându-şi şi găsindu-şi întotdeauna alianţele izbăvitoare; Rujn an Zweeg s-a numit în veacul al XVII-lea „frate mai mic, dar cu puteri şi drepturi egale în ceea ce privesc privilegiile şi obligaţiile comune” al însuşi Leului Britanic, pentru ca, în acelaşi timp, să se autoproclame şi protector al regilor Poloniei, după ce unul dintre suveranii acelei ţări, pierzându-şi temporar coroana, şi-a găsit şi el, pentru o iarnă, refugiul la Rujn an Zweeg.
Pe vremuri, localitatea mai fusese celebră şi pentru apele ei tămăduitoare, recomandate pentru orice fel de afecţiuni ale trupului şi ale sufletului, lăudată în aceeaşi măsură de medici şi de vraci. Izvoarele i-au devenit notorii. Şi puterile cu care investise legenda apele erau nemăsurate: băile, se afirma, erau bune pentru întremarea fizică şi psihică, pentru vindecarea bolilor şi pentru liniştirea durerilor, şi erau folositoare şi pentru călirea voinţei, a puterii de discernământ, şi nu stricau defel nici măririi şanselor de a dobândi succese de tot felul, în funcţie de ambiţiile celor ce soseau aici la tratament. Altfel cum ar fi putut acel duce de Orania să scape de urmărirea unei armate de câteva mii de mercenari, el, cel rănit şi însoţit doar de doi slujitori? Şi nu numai că a scăpat, dar a şi revenit învingător în arena politică. Sau cum ar fi reuşit acel rege polonez – nevoit să caute în cea mai mare grabă drumul exilului – să se pomenească brusc cu o delegaţie de nobili veniţi să-l cheme înapoi la rang şi demnităţi? Izvoarele tămăduitoare de la Rujn an Zweeg i-au prelungit oraşului nu numai istoria, ci l-au păstrat şi în conştiinţa publică. Apoi, prin secolul al XIX-lea, treptat, apa a încetat să mai izvorască din locurile ştiute. Şi odată cu izvoarele a secat şi faima oraşului.
Locuitorii, cei puţini rămaşi, lipsiţi de şosea şi de cale ferată, lipsiţi chiar şi de curent electric, refuzând cu încăpăţânare orice schimbare, s-au izolat tot mai mult de lume, trăind după propriul lor ritm, după vechile lor legi, fremătând la evenimentele pe care le consemnau conştiincioşi în propriul lor ziar ce apărea zilnic de peste două sute de ani. Cei trei mii cinci sute locuitori nu mai sunt de mult trei mii cinci sute, poate nu mai numără nici trei mii de suflete, poate nici două mii. Anual mai pleacă de aici câţiva tineri, niciodată prea mulţi, în curând nu va mai avea cine să plece. Oficialităţile îi lasă în plata Domnului: cui să-i mai treacă paşii şi cui să-i mai pese de acele locuri izolate?
Ziarul local consemnează cu osârdie tot ce se întâmplă important: naşterile, nunţile, botezurile şi decesele sunt evenimente de seamă, micile certuri între vecini trezesc articole de opinie, sfaturile gospodăreşti, privind atât agricultura, cât şi meşteşugurile, dau conţinut unor rubrici zilnice. Nu lipsesc nici evocările trecutului glorios, biografiile elogioase ale cetăţenilor locului, croitori ori tâmplari, nemaivorbind despre cele ale intelectualilor, oameni care au fost la studii şi s-au întors la Rujn an Zweeg de parcă nici n-ar fi plecat vreodată, acomodând ştiinţa dobândită la tradiţiile şi la posibilităţile de acasă. Medicul folosea în tratamente mai ales apa din firişoarele ce se mai prelingeau câteodată din două izvoare, apă strânsă cu mare grijă şi păstrată pentru nevoie. Nu erau ignorate nici plantele pe care farmacistul se pricepea să le culeagă şi să le prepare după tratate scrise cu veacuri în urmă la Rujn an Zweeg, însă erau folosite şi medicamente în cutii cu inscripţiile firmelor moderne, leacuri achiziţionate din oraşele din jur. Profesorii îi învăţau pe copii citirea, scrierea, aritmetica şi celelalte ştiinţe, însă cel puţin două ore pe zi se discuta istoria locală. Judecătorul studiase dreptul, cunoştea legile ţării, avea grijă ca, dacă vreodată ar interveni un diferend cu străini, să-şi poată îndruma concetăţenii; însă pricinile locale erau judecate doar după „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg”, codex întocmit în 1488, manuscrisul original aflându-se la loc de cinste în biblioteca-muzeu, iar exemplarele de mai târziu, tipărite în numeroase ediţii succesive, erau întotdeauna adăugite, dar aproape deloc modificate. Şi aşa pricinile erau puţine şi judecătorul nu prea avea de lucru. Rarele procese erau comentate cu mult lux de amănunte în ziarul local, acelaşi ziar care despre cel de al doilea război mondial a dat în total trei ştiri: prima, la două zile după izbucnirea conflagraţiei, a doua în 1943, într-o singură frază („Înştiinţăm, de asemenea, pe onoraţii noştri cititori că, în lume, războiul continuă, pricinuind nenumărate victime umane şi pagube materiale”), iar a treia prin… 1948, când stimatul public a fost informat că în numeroase ţări, cetăţenii sunt obligaţi să muncească din greu pentru a reclădi oraşele distruse în bombardamentele crâncenelor bătălii ale războiului care, iată, a luat sfârşit.
Una dintre mândriile acestui loc este că „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” e atât de bine întocmită, încât nu există delict care să nu fie stipulat şi nici pedeapsă care să nu vină în deplină concordanţă cu fapta respectivă. Şi pentru că, se ştie, nu există crimă fără o lege care s-o condamne, codul local este deosebit de cuprinzător, prevenind – se credea – orice faptă reprobabilă, încadrând-o perfect într-un paragraf anume ori într-un amendament. Aceste amendamente, de altfel, stârnesc ambiţiile juriştilor şi fiecare generaţie se străduieşte să mai găsească un amănunt, un ceva cu care să cizeleze codexul atât de perfect, ştiind fiecare jurist că orice contribuţie îi va purta pentru vecie numele. Despre „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” se spune adesea că este asemenea unui diamant cioplit, timp de veacuri, de zeci şi zeci de mâini pricepute. Că este perfectă. Şi, drept consecinţă firească, se bucură de o autoritate pe măsură.
La biblioteca-muzeu, unde sunt adăpostite şi arhivele oraşului, se găseşte şi colecţia ziarului local de la primul şi până la cel mai recent număr. Dar mapele respective sunt cercetate rar: nu există casă în care să nu se păstreze exemplare ale unor perioade de apariţie şi, în primul rând, ediţiile ce povestesc despre marile întâmplări mici ale familiilor respective.
